Calculatorul e în stand-by. Nu e mort. Nici nu doarme. Aşteaptă. Respiraţia e materială; lumina calculatorului străluceşte în noapte. Sigla în formă de măr se aprinde şi se stinge regulat, torcând calm, ca o felină aşteptând în noapte să atace. Steve Jobs a murit acum câteva ore. Calculatorul său, pasiunea care l-a mistuit, rămâne însă în urmă, mai prezent ca niciodată.  Fotoliul lui Jobs în sediul Apple e gol, locul lui în istorie însă e asigurat. Lumea s-a schimbat considerabil prin el, prin intermediul muncii lui şi a celor din jurul lui, iar lucrurile nu mai pot fi întoarse din drum decât de o altă revoluţie, care trebuie să fie măcar de zece ori mai mare ca să fie câtuși de puţin vizibilă în vacarmul lăsat în urmă.

Televizorul e dat la maxim. Femeia s-a oprit cu fierul de călcat în mână. Cămaşa de sub metalul încins miroase a ars, copilul a căzut sărind de pe pat direct în cap, mâncarea uitată pe aragaz îşi împrăştie izul de afumat. Şi ea plânge. Spectacolul vieţii şi morţii, dozat, exacerbat, prezentat zi de zi la televizor, e noua ei realitate. “Taci din gură şi ridică-te că n-ai nimic”, îi strigă ea copilului fără să-şi desprindă privirea de la ecran. Imaginile dramatice, tonul patetic al celui care prezintă documentarul despre viaţa lui Steve Jobs, jalea prezentatorilor, privirile lor abătute, stop cadrele, o fac să izbucnească în plâns. Lacrimi mari, adevărate, curg din sentimentele pe care nici nu ştia că le are faţă de un necunoscut, dacă nu ar fi avut inspiraţia să deschidă televizorul la timp. Educatorul copiilor ei, prietenul şi confidentul dramelor ei, televizorul, detronat de calculator, rămas fără consistenţa sobră a ştirilor, incapabil să ţină pasul cu viteza internetului, s-a transformat într-un infuzor de sentimente pentru marionetele telespectatoare. Un bâlci trist, vândut ca acum sute de ani, prin târguri,  cu ciudaţi, pitici şi curve. Plângi şi râzi. Mâine poate o să murim, ca săracu’ ăla de la televizor, să ne bucurăm măcar azi de viaţa colorată de pe sticlă.

Ziarele digitale nu mai aşteaptă tiparul de mâine. O clipă de neatenţie, o ezitare, şi televiziunile le-ar lua-o înainte. Nu. Ziarele online dau repede tot. Corect sau greşit, adevărat sau fals, vinde astăzi, după, mai vedem noi ce şi cum.  Să obţinem clickuri, vizite, fidelizări, avem de vândut mult la CPC (costuri-per-click).  Primul care a murit în această luptă dintre trecut şi viitor e titlul, esenţa articolului de presă. Tot ce a fost cândva titlu, fie el şi unul de marketing, făcut să vândă tiparul, s-a transformat într-o fraudă online. Titlurile nu mai vând marfă cinstită, titlurile online vor să fure cititori, timp, cu promisiuni mincinoase. Totul se vinde vulgar,  ambalat în cuvinte tari: “Şoc”, “N-ai mai văzut aşa ceva”, “Incredibil”, “Extraordinar”. Toate banalităţile sunt scrise cu caps lock iar titlurile se încheie inevitabil cu un “intră să vezi de ce”, “află cine e”, “recunoşti persoana?” (din spatele imaginii blurate premeditat). Ziarele adevărate au murit. În urmă au rămas doar calculatoarele ţăcănind sec. Click, Click, Click. Află de ce!

Calculatorul respiră calm în noapte. Nu mai are demult duşmani naturali. Ştie că acum e în vârful lanţului trofic. Pe birou sau comprimat  într-un smartphone. Oamenii se nasc şi mor. Undeva, un calculator apatic, îi numără şi le stochează numele în câţiva biţi. Pentru statistică. Cineva poate va face o ştire mâine. Sau îi va căuta pe Google. Poate nu.

Nu ştiu dacă cei care caută o fac pentru că profesorii sunt în grevă sau pur şi simplu pentru că au auzit ce a spus preşedintele şi s-au apucat de învăţat de pe google. Cert este că, chiar dacă preşedintele are credinţa că lucrurile” mărunte”  se pot învăţa de pe google, în practică se dovedeşte că e mult mai greu. În primul rând, pentru că cineva trebuie să fi plasat informaţia corectă şi asta presupune un proces de învăţare/şcolarizare ante-google. În al doilea rând, trebuie să o poți găsi. Şi asta e o ştiinţă în sine, la fel cum ştiinţă e să găseşti, pentru a citi, cărţile potrivite în viaţă.

E clar acum că nu poţi învăţa de aici unde zboară păsările călătoare. La fel cum cei care au intrat masiv pe site-ul Universităţii Babes Bolyai din Cluj nu au găsit ce căutau. Băieţii căutau babes (gagici). Deci, porn şi de la capăt.

2.Limba română suferă rău de tot pe internet. Privată de diacritice pe multe siteuri, într-o perioadă de transformare internă şi acceptare a noi sensuri şi termeni, româna de internet pare a fi o altă limba, asemănătoare cu cea română dar distinctă.

3. Abrevierile de tip messenger sunt un dialect al românei de internet, un argou cu termeni distincti. Sunt brb, np, tnx, lol conventii lingvistice prin intermediul cărora se produce actul comunicării online? Sunt, ce plm?!

4. Pentru că sunt mulţi neciopliţi pe internet (vezi punctul 1), care folosesc o limbă relativă (vezi punctul 2) şi aproximativă (vezi punctul 3), care scriu pe internet înainte de a scrie pe hârtie şi fără să citească nimic în prealabil, a devenit imperios necesară instituirea unei cenzuri masive.

5. Fiindcă imaginaţia nu are limite, pentru a înjura în voie, înjurăturile se reformulează zi de zi pentru a trece de filtrele siteurilor, păstrându-şi totodată capacitatea de a transmite înjuria, de a fi recunoscută de ceilalţi. Puncte între litere, reinterpretări fonetice, litere cuvinte scrise invers, reabrevieri. Nimic nu e imposibil pentru noua hermeneutică a sudalmei. Pentru conformitate vezi comentariile de pe siteurile Prosport şi GSP.

P.S.: Infracţionalitatea, care a descoperit la rândul ei potenţialul internetului, face încercări disperate de a se adapta. Doar că o face în limitele ei. Am primit un mail, o tentativă de phishing , trimisă în numele Băncii Transilvania, însă cu sigla Raiffeisen Bank. Iarta-i, Doamne.

Exasperat de absurditatea reglementărilor din domeniul alimentar, şi nu atât a legislaţiei cât a aplicării ei nediferenţiate, care pretindea aceleaşi nivel al facilităţilor şi pentru un fast-food şi pentru restaurantul unui hotel de cinci stele, i-am întrebat cum se face totuşi că în condiţiile în care solicită pentru locaţii de 100 de metri pătraţi cu 3-4 angajaţi sală specială de recreere, vestiare diferenţiate şi aşa mai departe, există totuşi la colţuri de stradă dughene dubioase care vând mâncare în condiţii vizibil neigienice. “Pe ei de ce nu-i ameninţă nimeni cu amenzi sau retragerea autorizaţiei?” Şi replica unui reprezentant al statului care-şi exersa autoritatea de control până la absurd pe mine, ca un caporal sătul de viaţa pe un răcan , m-a trăznit: “Păi, ăia n-au autorizaţie, ce să le luăm?!”.

Şi atunci, ca un contribuabil atent, fără nici o amendă – sau vreo şpagă dată pentru evitarea uneia – am realizat că-mi va fi greu în ţara asta.

Dar timpul a trecut, şi cum nu le vindecă pe toate, mi-am amintit de replica funcţionarului văzând-o pe doamna ministru a Turismului, la mare şi la munte, în faţa tarabei naţionale, învârtind micii de Paşte şi lăudând frumuseţea patriei.

Nu am nimic cu doamna ministru. Dimpotrivă. Chiar nu mă număr printre cei care gândesc în termeni sexişti vizavi de domnia sa. Tind chiar să cred că e o victimă a împărţirii bugetare politice*. Însă strategia de promovare a turismului românesc, acest tragi-comic etern, îmi aduce aminte de vânzătorii de mici de la colţ de stradă, neautorizaţi dar ignoraţi.

Mă aşteptam, într-un an în care aproximativ 20% din buget va fi investit în lucrări publice, la o strategie naţională pentru turism care să reunească toate ministerele într-o viziune unică. Transporturile să contribuie cu infrastructura, Ministerul Muncii cu formarea profesională, Externele care să atragă turişti şi să le explice că nu vor veni în ţara violatorilor, Mediul şi Agricultura cu fondurile structurale investite inteligent, Internele cu stârpirea cerşetoriei, hoţiei şi taximetriei ilicite, Dezvoltarea cu construirea de facilităţi – începând cu toalete publice – Învăţământul care să educe viitorul popor primitor de turişti să nu se holbeze după japonezi şi aşa mai departe. Pentru că turismul nu e treaba de o zi. Cultura, mentalităţile, obiectivele şi facilităţile turistice se formează în timp şi se păstrează cu greu. Un turist străin mulţumit – căci asta e miza, turiştii care să aducă bani în ţară, nu cei români care să-i plimbe dintr-un judeţ în altul – aduce înapoi alţi o sută. Unul nemulţumit alungă o mie.

Îmbătaţi de aceleaşi clişee, despre cât de frumoasă este ţara noastră şi cât de ospitalieri suntem ca popor, riscăm să împărtăşim un alt fetiş mental naţional: condiţia omului de geniu neînţeles de semenii săi (a se citi turiştii străini care nu înţeleg ce ratează).
Lansarea strategiilor turistice cu imnuleţete, petreceri şi artificii dovedesc că tocmai asta facem şi că, vorba “Paraziţilor”, “de unde să ştim că nu-i bairam ci e pomană?!”. Nu înmormântăm cu un fast demn de o naştere tocmai un moment favorabil pentru turism? Eu cred că da.

Visăm la miza noastră turistică şi ne bucurăm că litoralul e plin de Paşte sau 1 Mai, frecându-ne mâinile bucuroşi că am mai dat un tun. Însă, până acum singurii turişti adevăraţi ai României sunt cei care vin să joace la cazinouri şi cei aflaţi în căutare de frumuseţi locale. Nu gândesc sexist vizavi de doamna ministru, am mai spus-o. Dar cei care numit-o pe domna Udrea se pare că da. Au mers la noroc trimiţând frumuseţile patriei să atragă clienţi pentru turism.

Am auzit un director de hotel de la mare care îşi lăuda hotelul, cel la care odinioară soseau turişti din Germania.
Până s-a retras TUI-ul din România. Fu Tui. Ce mai urmează?

*După ce PDL şi-a rezervat ministerele cu buget mare, cum e cel al Transporturilor sau al Dezvoltării şi a lăsat PSD-ului ministerele cu probleme de tip Învătâmânt, Muncă şi Protecţie Socială, ministerul Tursimului pare a fi căzut victimă trocurilor interne ale Guvernului.

O apreciez pe doamna Pippidi. Sincer. Chiar dacă nu sunt de fiecare dată de acord cu dânsa.

Şi nu am fost de acord nici cu mecanismul Coaliţiei pentru un Parlament Curat. Şi nu pentru că intenţia nu ar fi fost lăudabilă şi necesară. Doar că metodologia submina întregul proces al "anchetatorilor" şi, procedural, orice sentinţă era pasibilă a fi lovită  de nulitate.

Cu bună credinţă  dar lipsită  de mijloace, inteligentă dar totodată naivă, Coaliţia pentru un Parlament Curat şi-a fondat "dosarele" pe apariţiile din presă vizavi de politicieni iar aici există o mare problemă. Aşa cum au recunoscut de multe ori, s-au comis  erori, rectificate sau nu ulterior. Numele unor politicieni fiind şterse de pe "lista neagră" după reevaluări ale  articolele în baza cărora au fost "condamnaţi".

Într-o vreme în care până şi oamenilor lui Dumnezeu li se cere să facă dovada bunei lor credinţe, într-o ţară în care tot al doilea om de afaceri sau politician are o gazetă, apariţiile de presă ar trebui să constituie cel mult probe indirecte şi nu condiţii sine qua non pentru prezenţa pe lista CPC. Cu atât mai mult cu cât, majoritatea corespondenţilor locali ai presei centrale- ştiu din proprie experienţă – sunt şi angajaţi ai mediilor de presă locale. Pornind de la premise relative nu poţi da verdicte absolute. Şi de aici se vede că numita competenţă nu poate fi înlocuită doar de conştiinţă.

Mult dezbătuta posibilă prezenţă a doamnei Pippidi pe lista pentru europarlamentare a PDL şi condiţiile puse de domnia  sa mi-au amintit din nou de mecanismele Coaliţiei  pentru un Parlament Curat şi, mai grav, de o etică de tip comunist. Sigur, similitudinile sunt relative şi contextuale, însă există unele irizaţii care apar din anumite unghiuri şi care mă duc cu gândul la morala şi moraliştii PCR.

Şi la comunişti buna credinţă ţinea loc de competenţă şi calificare, şi la ei se cerea o origine sănătoasă. Probabil Elena Băsescu nu e potrivită pentru funcţia de europarlamentar, dar să o excluzi pentru că e fata tatălui ei e o enormitate de tip comunist.

Marea eroare a doamnei Pippidi – dacă e să rămân în terminologia legislativă – este că dezbate pe formă o problemă de fond. Dacă moralitatea este cea în discuţie, nu prezenţa Elenei Băsescu trebuie să  o ţină departe pe doamna Pippidi de listele PDL ci tocmai PDL-ul, cel care a ales-o, conform mecanismelor interne, pe mezina preşedintelui drept vicepreşedinte al Organiţiei de Tineret a partidului. Şi este oare etic să se gândească doamna Pippidi, fie şi trecător, să candideze pe listele unui partid, oricare ar fi acela, atâta timp cât toate partidele au avut şi trimis în Parlamentul Românei oameni stigmatizaţi de către Coaliţia pentru un Parlament Curat? Curat murar.

Şi acum, sincer, chiar ştie doamna Pippidi totul despre democraţie şi Parlamentul European?  Nu îi e frică că ar putea nimeri în Parlamentul European în toaleta celui de al treilea sex, concepută special pentru un transexual sau că se va aşeza tocmai pe scaunul pe care a stat Ciocciolina?