Cum nu mă uit la televizor de ceva ani, şi nu simt absolut deloc nevoia să o fac nici acum, îi explic că lucrurile s-au încins de la un proiect de lege al Sănătăţii eşuat în mod penibil. Că preşedintele a făcut o gafă, că apoi a mai făcut una, că premierul încearcă să dreagă stângaci busuiocul. Când am ajuns la stângaci mi-am amintit că, până la reacţia lui Raed Arafat, Opoziţia părea că nu ştie cu ce se mănâncă proiectul noii legi. E adevărat, e vacanţă parlamentară. Şi, totuşi.

Oricum, dincolo de faptul că situaţia s-a inflamat (ironic, nu?) tot de la un cetăţean român de altă etnie, la fel ca şi în 89, revoltelor actuale le lipsesc câteva elemente pentru a fi o revoluţie.

Deci, ce lipseşte, într-o ordine aleatorie.

1. Participarea tuturor maselor populare (păturilor sociale). Cu excepţia oraşelor universitare şi a câtorva mai mici, România asistă pasiv la televizor.

2. Omogenitatea. Dincolo de proteste la adresa puterii (Basescu, Boc) care a generat toate nemulţumirile, grupurile care le exprimă au voci şi mesaje diferite.

• pro Arafat (puţin la Bucureşti şi mai mult la Târgu Mureş)
• anti taxa auto
• anti exploatarea Roşia Montana (în special la Cluj)
• pentru redobândirea pensiilor speciale şi a indemnizaţiilor de Revoluţionari
• anti legea care condamnă violenţa pe stadioane

3. Programul politic. Principalele forţe din opoziţie se află într-un stânjenitor raport de incongruenţă. Liberalii, ale căror organizaţii de tineret au avut un rol coagulant în organizarea manifestaţiilor, trebuie să resimtă frustrarea atacantul de fotbal aflat într-un punct ideal în careul advers dar care nu poate juca mingea pentru că ar intra în offside. Apreciez că liberalii ar fi avut cel mai mare potenţial de creştere, în special în rândul nemulţumiţilor cu orientări de dreapta, dar asocierea cu PSD şi umbra lui Ion Iliescu de pe patul de spital fac imposibilă evocarea momentelor din 1990 când sediul PNL a fost devastat de minerii chemaţi de Ion Iliescu să facă ordine în Bucureşti.

Aspect care ar putea să le dea dreptate celor care au acuzat formarea prematură a USL.

Cam astea le lipsesc, până acum, revoltelor pentru a se transforma, aşa cum am învăţat la şcoală că trebuie să fie, într-o revoluţie. Dacă mai aud ceva, te anunţ.

Multă sănătate!

foto: tv2nyhetene.no

“Un cerşetor român uimeşte Norvegia” e titlul cel mai întâlnit în presa românească a ultimelor zile. O ştire de fapt divers preluată de la norvegieni a devenit peste noapte o campanie de presă la noi şi motiv de mândrie naţională. Ştirea, aşa cât ar trebui să fie ea, e că  o familie de tineri norvegieni, plecată pentru o lună în America de Sud, şi-a lăsat casa pe mâna unui cerşetor român (Ioan Bandac), în ciuda avertismentelor prietenilor. Spre lauda lui, cerşetorul nu doar că a avut grijă de casă, dar a şi cumpărat mici obiecte pentru locuinţa celor doi.

Nu ştiu cum au tratat televiziunile subiectul, dar judecând după titlurile  entuziaste din presa scrisă, probabil elicopterul Realităţii Tv survolează piaţa în care cerşeşte Ioan Bandac pentru a ne oferi informaţii “la cald”.

‘oi fi având eu ceva, mi-am pierdut ultima fărâmă de instict jurnalistic, sau povestea asta are ceva deranjant în esenţa ei? Am învăţat că presa scrie despre “trenurile care nu ajung la timp”, cele care ajung la timp nu reprezintă o ştire, e normal să o facă. În acest înţeles al legitimării subiectului, ştirea din Norvegia este că un cerşetor român nu fură. În asta constă abaterea de la regulă.

Am toată compasiunea pentru cerşetorul român cu alură de Brâncuşi şi chiar admiraţie pentru faptul că un om care trăieşte din mâna întinsă a apreciat când altcineva i-a întins o mână de ajutor. Şi nu i-a înşelat încrederea. Şi vorbesc în cunoştinţă de cauză. Am crescut într-o familie în care compasiunea nu era un cuvânt oarecare. Mama, Dumnezeu să o ierte, a luat de pe stradă un copil alungat de mama sa şi l-a găzduit câteva zile, acum câţiva ani, de Crăciun.

Dar a transforma o astfel de poveste într-o campanie de presă e deja cam mult.

Trăim vremuri tulburi, atât de tulburi încât nici nu vedem limpede cât de tulburi sunt. O vreme a valorilor bulversate, inversate şi răstălmăcite, fără modele, fără repere, în care normalitatea ar putea deveni fapt divers.

Acum câţiva ani, când mai aveam ceva performanţe în domeniu, ne spuneam că sportul e cel mai bun ambasador. Să fi ajuns la clipa în care cerşetorii sunt cei mai buni ambasadori ai noştri, iar cortul cea mai reprezentativă ambasadă? Nu ne agăţăm oare de onorabilitatea cerşetorului spunând: da, domnule, ăsta e adevăratul cerşetor român, nu nenorociţii ăia din Franţa care ne fac ţara de ruşine!

S-a dezvoltat în ultimii ani un curent critic la adresa desenelor animate moderne, manifestat atât de oameni de televiziune (sau din mediul cultural) cât şi de cei politici. S-a vehiculat, nu de puţine ori, necesitatea unui filtru, a unei cenzuri, pentru a proteja destinatarul lor final, copiii. Principalele critici au fost violenţa excesivă şi limbajul uneori trivial cu accente sexiste, faptul că desenele pentru copii au devenit cam prea pentru adulţi.

Dar nu excesiva lor adultizare e problema ci, oricât de straniu ar suna, dezumanizarea personajelor de desen animat. Nu doar pentru că sunt de cel mai multe ori robotizate, cum e cazul Transformers, ci pentru că noile trenduri din tehnica desenului animat propun personaje active din punct de vedere al comunicării verbale, dar aproape sterpe din punct de vedere non-verbal.

Priviţi un desen animat modern şi unul clasic şi  constataţi diferenţele. “Tom & Jerry” e, din punct de vedere educaţional, la fel de nociv ca unele desene moderne, abundă în violenţă iar personajele sunt perfect imorale în logica lor. Însă ceea ce le deosebeşte este compoziţia non-verbală a personajelor. Priviţi puţin expresivitatea personajelor (de origine animală) care comunică prin toate părţile fiinţei lor, de la vârful cozii şi până la ultima geană, şi comparaţi-o cu un desen animat contemporan, exploziv în dinamică, complex în dialoguri dar, de cele mai multe ori, nul din punct de vedere emoţional.

Un desen animat clasic educă mai mult decât o mie de cuvinte, pentru că un copil atent la Tom şi Jerry va creşte cu atenţie către gestica, sentimentele şi dorinţele celorlalţi. Iar acest timp de comunicare e baza umanităţii, pentru că societatea înseamnă comunicare şi interacţiune cu ceilalţi.

Aşadar, problema nu e atât violenţa şi nici sexualitatea din desene, care pot fi catalogate ca aberante atunci când sunt vizionate de copii, dar rămân totuşi în limitele unui uman deplasat, cât lipsa emoţiilor şi comunicarea lor. În fond cât de empatici social pot deveneni copiii atenţi la sentimentele roboţilor?

Pretextologia clasicilor şi evoluţia nudităţii în arta medievală aduce aminte de evoluţia pornografiei în secolul XX. Dacă în anii 80 filmele pornografice mai aveau nevoie de o poveste, de scenarii care să susţină acţiunea (mai apărea o secretară, un instalator, o vaduvă într-un castel), spre sfârşitul anilor 90 nimănui nu-i mai păsa de scenariu.

Cam aşa a evoluat şi nuditatea în pictură. Până să se picteze goliciune la liber, Tintoretto închipuia scenarii fanteziste. Într-un tablou al tânărului veneţian – aflat în Muzeul de Artă din Dresda – două tinere sunt eliberate de către doi flăcăi dintr-un turn din Egipt. Explicaţia tabloului este mai mult decât hilară. Cică fetele, pentru a se purta strecura pe geamul turnului, au fost nevoite să renunţe la haine. Asta în vreme ce tinerele nude poartă lanţuri la mâini şi picioare. Come on!

Şi aşa se strecoară în artă arta de a justifica goliciunea. Aşa apar ţărani care – evident, din cauza căldurii – practică goi muncile câmpului, tinere care se îmbăiază, tineri care se odihnesc la umbra unui copac, soldaţii vânjoşi care – probabil pentru mai multă mobilitate  sau fiindcă îi stinghereau – au renunţat nu doar la zale ci şi la tot ceea ce le acoperea goliciunea.

La Rubens e evident că fiicele lui Leucippus nu puteau fi răpite altfel decât cvsi-goale. În fond întreaga operă a pictorului flamand este străbătută de goliciuni cărnoase şi contorsionate.

Şi să nu-l uităm pe maestrul Michelangelo, care studia doar mecanica  trupurilor umane. Yes, right!

Specialiştii în drept constituţional spun că e aproape imposibil ca rezultatul scrutinului de duminică să se anuleze. Cu toate acestea, PSD şi PNL se ţin tare pe mai departe şi vorbesc de majoritatea lor.

Există oare un scenariu?

În cazul în care mandatul preşedintelui expiră în 20 decembrie şi locul său rămâne vacant, potrivit Constituţiei atribuţiunile sale sunt preluate de către preşedintele Senatului care este nimeni altul decât Mircea Geoană. Dacă el va fi cel care va numi premierul, cu o majoritate susţinută în Parlament, ar putea impune un guvern care ar fi cu greu răsturnat după, chiar şi cu Băsescu preşedinte.

Scenariu fantezist, periculos, dar nu imposibil.

NOTĂ: E adevărat că preşedintele rămâne în funcţie până predă mandatul noului preşedinte, dar tot Constituţia prevede că mandatul unui preşedinte nu se poate prelungi peste 5 ani decât în caz de război sau altă calamitate. Iar 5 ani se împlinesc în 20 decembrie.