S-a dezvoltat în ultimii ani un curent critic la adresa desenelor animate moderne, manifestat atât de oameni de televiziune (sau din mediul cultural) cât şi de cei politici. S-a vehiculat, nu de puţine ori, necesitatea unui filtru, a unei cenzuri, pentru a proteja destinatarul lor final, copiii. Principalele critici au fost violenţa excesivă şi limbajul uneori trivial cu accente sexiste, faptul că desenele pentru copii au devenit cam prea pentru adulţi.

Dar nu excesiva lor adultizare e problema ci, oricât de straniu ar suna, dezumanizarea personajelor de desen animat. Nu doar pentru că sunt de cel mai multe ori robotizate, cum e cazul Transformers, ci pentru că noile trenduri din tehnica desenului animat propun personaje active din punct de vedere al comunicării verbale, dar aproape sterpe din punct de vedere non-verbal.

Priviţi un desen animat modern şi unul clasic şi  constataţi diferenţele. “Tom & Jerry” e, din punct de vedere educaţional, la fel de nociv ca unele desene moderne, abundă în violenţă iar personajele sunt perfect imorale în logica lor. Însă ceea ce le deosebeşte este compoziţia non-verbală a personajelor. Priviţi puţin expresivitatea personajelor (de origine animală) care comunică prin toate părţile fiinţei lor, de la vârful cozii şi până la ultima geană, şi comparaţi-o cu un desen animat contemporan, exploziv în dinamică, complex în dialoguri dar, de cele mai multe ori, nul din punct de vedere emoţional.

Un desen animat clasic educă mai mult decât o mie de cuvinte, pentru că un copil atent la Tom şi Jerry va creşte cu atenţie către gestica, sentimentele şi dorinţele celorlalţi. Iar acest timp de comunicare e baza umanităţii, pentru că societatea înseamnă comunicare şi interacţiune cu ceilalţi.

Aşadar, problema nu e atât violenţa şi nici sexualitatea din desene, care pot fi catalogate ca aberante atunci când sunt vizionate de copii, dar rămân totuşi în limitele unui uman deplasat, cât lipsa emoţiilor şi comunicarea lor. În fond cât de empatici social pot deveneni copiii atenţi la sentimentele roboţilor?

Pretextologia clasicilor şi evoluţia nudităţii în arta medievală aduce aminte de evoluţia pornografiei în secolul XX. Dacă în anii 80 filmele pornografice mai aveau nevoie de o poveste, de scenarii care să susţină acţiunea (mai apărea o secretară, un instalator, o vaduvă într-un castel), spre sfârşitul anilor 90 nimănui nu-i mai păsa de scenariu.

Cam aşa a evoluat şi nuditatea în pictură. Până să se picteze goliciune la liber, Tintoretto închipuia scenarii fanteziste. Într-un tablou al tânărului veneţian – aflat în Muzeul de Artă din Dresda – două tinere sunt eliberate de către doi flăcăi dintr-un turn din Egipt. Explicaţia tabloului este mai mult decât hilară. Cică fetele, pentru a se purta strecura pe geamul turnului, au fost nevoite să renunţe la haine. Asta în vreme ce tinerele nude poartă lanţuri la mâini şi picioare. Come on!

Şi aşa se strecoară în artă arta de a justifica goliciunea. Aşa apar ţărani care – evident, din cauza căldurii – practică goi muncile câmpului, tinere care se îmbăiază, tineri care se odihnesc la umbra unui copac, soldaţii vânjoşi care – probabil pentru mai multă mobilitate  sau fiindcă îi stinghereau – au renunţat nu doar la zale ci şi la tot ceea ce le acoperea goliciunea.

La Rubens e evident că fiicele lui Leucippus nu puteau fi răpite altfel decât cvsi-goale. În fond întreaga operă a pictorului flamand este străbătută de goliciuni cărnoase şi contorsionate.

Şi să nu-l uităm pe maestrul Michelangelo, care studia doar mecanica  trupurilor umane. Yes, right!

Specialiştii în drept constituţional spun că e aproape imposibil ca rezultatul scrutinului de duminică să se anuleze. Cu toate acestea, PSD şi PNL se ţin tare pe mai departe şi vorbesc de majoritatea lor.

Există oare un scenariu?

În cazul în care mandatul preşedintelui expiră în 20 decembrie şi locul său rămâne vacant, potrivit Constituţiei atribuţiunile sale sunt preluate de către preşedintele Senatului care este nimeni altul decât Mircea Geoană. Dacă el va fi cel care va numi premierul, cu o majoritate susţinută în Parlament, ar putea impune un guvern care ar fi cu greu răsturnat după, chiar şi cu Băsescu preşedinte.

Scenariu fantezist, periculos, dar nu imposibil.

NOTĂ: E adevărat că preşedintele rămâne în funcţie până predă mandatul noului preşedinte, dar tot Constituţia prevede că mandatul unui preşedinte nu se poate prelungi peste 5 ani decât în caz de război sau altă calamitate. Iar 5 ani se împlinesc în 20 decembrie.

Trecerea la ora de iarnă (şi invers) era un mister al copilăriei, un moment eveniment pe care îl aşteptam anticipându-i urmarea. Confuziile, întârzierile de tot felul, erau inevitabile.

Anul acesta trecerea nici nu s-a simţit. Telefonul şi-a setat liniştit ora, laptopul s-a adaptat instant. Chiar şi recevierul de televiziune digitală a făcut saltul în timp automat. Dacă n-ar fi ceasul mecanic, de mână, am trece prin viaţa fără să simţim aceste salturi convenţionale ale timpului.

Sau am putea chiar muri şi totul ar merge mai departe. Soţia mea a primit, pe facebook,  o sugestie de prietenie – poate o cunoști pe Magdalena Boiangiu, scria pe facebook. Din păcate, la câteva luni după ce doamna  răposase (fie-i ţărâna uşoară).

Momentul pe care-l prevăzusem încă de acum cinsprezece de ani, când i-am citit prima carte, s-a produs: Hertha Muller, una dintre doamnele literaturii germane şi, din păcate, mai puţin a limbii române, a fost laureată cu premiul Nobel pentru literatură. Membră a Academiei Germane pentru Limbă şi Poezie, Hertha Muller a mai fost nominalizată pentru a treia oară – după 1999 şi 2008, când a mai fost propusă de către statul german. Disidentă a regimului comunist român după publicarea manuscrisului “Ţinuturile Joase” (”Niederungen”) cenzurat în România şi publicat integral în RFG în 1982, Hertha Muller a emigrat în 1987 în Germania.

Cu toate că se poate specula pe marginea criteriilor politice în atribuirea acestui premiu – literatura doamnei Muller fiind predominată la nivel de subiect de tarele comunismului şi sentimentul dezrădăcinării – meritele autoarei “Animalului inimii”, “Regele se înclină şi ucide” sau a mai cunoscutului “Încă pe atunci vulpea era vânător”, nu pot fi ignorate.

Întrebată acum 2 ani ce reprezintă pentru ea premiul Nobel, Hertha Muller a răspuns, onest: “foarte mulţi bani, nicidecum recunoaşterea literară”.

Felicitări, doamnă!