Rezultatele bacalaureatului 2011 au rupt ţara în două tabere. În cea a elevilor care nu au promovat examenele şi care acuză Ministerul Educaţiei de organizarea excesiv de dură şi subiecte prea dificile şi cea a ministerului în cauză, care spune că a pus degetul pe rană prin acest prim bacalaureat cu toleranţă zero. Spun că au împărţit ţara în două pentru că, pentru prima dată în ultimii 21 de ani, nici măcar jumătate dintre elevi nu a promovat bacalaureatul.

Mă aflu, din fericire, în afara oricărei tabere. Şi pot să le înţeleg pe amândouă măcar în parte. Pot să înţeleg Ministerul Educaţiei  că încearcă să ofere o nouă perspectivă, un nou tip de de absolvent de liceu şi, aproape implicit, de student. Nimeni nu-şi doreşte să fie operat de un medic slab pregătit, să fie apărat de un avocat incapabil sau să treacă peste un pod şubred, făcut de un inginer submediocru. În fond, bacalaureatul este probabil ultima treapta care poate împiedica incompetenţa să obţină o diplomă într-o facultate privată.

Pot să înţeleg şi frustrarea elevilor care nu au promovat examenul. Nu atât pentru că rigorile acestui bacalaureat i-au privat de diplomă ci mai ales pentru faptul că alte generaţii de elevi slabi au promovat anterior, că toate iubitele de fotbalişti sunt abolvente de ştiinţe economice sau drept. Cam cum ar trebui să se simtă (păstrând proporţiile) cei care au picat examenele pentru permisul auto văzându-i pe cei care l-au luat pe şpagă la Piteşti sau aiurea.

Sunt aceşti copii o nouă generaţie de sacrificiu sau Ministerul Educaţiei a făcut un serviciu viitorului acestei ţări? Dacă în anii ce urmează viitoarele conduceri ale ministerelor îşi vor schimba (pentru a câtea oară?!) abordarea, sacrificul de astăzi se va dovedi inutil. Şi tare îmi e teamă de populismul politicienilor. Dacă nu, putem asista la un moment de răscruce al învăţământului.

Spuneam că pot empatiza până la un punct cu ambele părţi. Ce  nu înţeleg în ruptul capului însă e cum un liceu poate să aibă o rată de promovabilitate zero? Cum au trecut prin şcoală absolvenţii aceia dacă niciun elev nu a fost capabil să obţină 5 note de 6 pentru a promova examenele? O asemenea dezonoare ar trebui să se lase nu doar cu desfiinţarea sau reprofilarea liceelor în şcoli profesionale ci şi cu destituirea profesorilor. Fiindcă, undeva în trecut, mulţi dintre aceştia probabil au copiat la bacalaureat pentru a ajunge profesorii de astăzi. Pentru a ne face azi un deserviciu.

Dacă sunteţi pe punctul de a emigra, dar parcă nici economia şi nici politicienii nu v-au dat încă suficiente motive să o faceţi, vă sugerez să parcurgeţi, în următoarea ordine, câteva siteuri din România pentru argumente solide ca să treceţi linia de check-in la aeroport.

Atenţie: adevăruri şocante!

1. Toate siteurile tabloide: http://www.libertatea.ro, http://www.click.ro, http://www.cancan.ro pentru a vedea viaţa mondenă. Dacă vă hotărâţi să rămâneţi, în cel mai bun caz, dacă prin absurd veţi reuşi în viaţă, o să ajungeţi ca ei. Ajutător, puteţi consulta http://www.gsp.ro şi http://www.prosport.ro.

2. Siteurile ziarelor care fac politică (http://www.jurnalul.ro, http://www.adevarul.ro, http://www.evz.ro, http://www.gandul.info, http://www.romanialibera.ro, etc.) Dincolo de ştirile în sine, comentariile de subsol vă vor arăta cum gândeşte o bună parte din concetăţenii dumneavoastră.

3. Siteul http://www.crimetime.ro, un soi de “ştirile de la ora 5″, pentru internet. Pentru a vedea ce fac concetăţenii dumneavoastră.

4. Şi, dacă totuşi aveaţi ceva speranţe pentru viitor, consultaţi şi siteul http://www.tpu.ro. Un soi de motor de căutare pentru copii proşti. Atât de leneşi şi limitaţi încât nu ştiu să folosească un motor de căutare sau pun întrebări atât de tâmpite încât nici google nu mai face faţă.  Aici aveţi ocazia de a vedea că viitorul nu vă rezervă mare lucru şi că ei vor fi cei care vă vor plăti pensia aia mărită, după ce trece criza.

Ultimul site propus e http://www.tarom.ro

Have a nice flight!

foto: tv2nyhetene.no

“Un cerşetor român uimeşte Norvegia” e titlul cel mai întâlnit în presa românească a ultimelor zile. O ştire de fapt divers preluată de la norvegieni a devenit peste noapte o campanie de presă la noi şi motiv de mândrie naţională. Ştirea, aşa cât ar trebui să fie ea, e că  o familie de tineri norvegieni, plecată pentru o lună în America de Sud, şi-a lăsat casa pe mâna unui cerşetor român (Ioan Bandac), în ciuda avertismentelor prietenilor. Spre lauda lui, cerşetorul nu doar că a avut grijă de casă, dar a şi cumpărat mici obiecte pentru locuinţa celor doi.

Nu ştiu cum au tratat televiziunile subiectul, dar judecând după titlurile  entuziaste din presa scrisă, probabil elicopterul Realităţii Tv survolează piaţa în care cerşeşte Ioan Bandac pentru a ne oferi informaţii “la cald”.

‘oi fi având eu ceva, mi-am pierdut ultima fărâmă de instict jurnalistic, sau povestea asta are ceva deranjant în esenţa ei? Am învăţat că presa scrie despre “trenurile care nu ajung la timp”, cele care ajung la timp nu reprezintă o ştire, e normal să o facă. În acest înţeles al legitimării subiectului, ştirea din Norvegia este că un cerşetor român nu fură. În asta constă abaterea de la regulă.

Am toată compasiunea pentru cerşetorul român cu alură de Brâncuşi şi chiar admiraţie pentru faptul că un om care trăieşte din mâna întinsă a apreciat când altcineva i-a întins o mână de ajutor. Şi nu i-a înşelat încrederea. Şi vorbesc în cunoştinţă de cauză. Am crescut într-o familie în care compasiunea nu era un cuvânt oarecare. Mama, Dumnezeu să o ierte, a luat de pe stradă un copil alungat de mama sa şi l-a găzduit câteva zile, acum câţiva ani, de Crăciun.

Dar a transforma o astfel de poveste într-o campanie de presă e deja cam mult.

Trăim vremuri tulburi, atât de tulburi încât nici nu vedem limpede cât de tulburi sunt. O vreme a valorilor bulversate, inversate şi răstălmăcite, fără modele, fără repere, în care normalitatea ar putea deveni fapt divers.

Acum câţiva ani, când mai aveam ceva performanţe în domeniu, ne spuneam că sportul e cel mai bun ambasador. Să fi ajuns la clipa în care cerşetorii sunt cei mai buni ambasadori ai noştri, iar cortul cea mai reprezentativă ambasadă? Nu ne agăţăm oare de onorabilitatea cerşetorului spunând: da, domnule, ăsta e adevăratul cerşetor român, nu nenorociţii ăia din Franţa care ne fac ţara de ruşine!

Înaintea fiecărui meci al naţionalei de fotbal, de când e Răzvan Lucescu antrenor, apar, ca nişte ciori croncănind a vreme proastă, fraţii Ioan şi Victor Becali ca să-şi dea cu părerea despre cât de nasol o să meargă lucrurile. Oricât de mult i-ar fi scuipat şi înjurat, jurnaliştii sportivi nu pot concepe un meci al naţionalei fără vorbele pline de miez ale celor doi fraţi.

În afara faptului că vând şi cumpără jucători de fotbal, ale căror interese le promovează prin presa sportivă în dauna interesului general al echipei naţionale, nu văd care este plus valoarea adusă de cei doi samsari de oameni ai epocii contemporane la dezbaterea sportivă. Cei doi câştigă de pe urma celor care muncesc în acest sport, de multe ori la negru şi în mod ilicit. Nu fac opere caritabile, nu construiesc nimic.

Ar fi la fel de util să chemi să vorbească în direct pe Money Channel, la o dezbatere despre pieţele valutare, pe cei care schimbă ilegal valută.

E adevărat că naţionala nu e nici pe departe la fel de performantă ca pe vremea generalului Iordănescu şi a jucătorilor Hagi sau Dorinel Munteanu. Dar nici atmosfera şi nivelul oamenilor “de fotbal” nu au fost vreodată atât de jos, de îndepărtate de ideea sportivităţii şi tributare spiritului de mahala parfumat cu miros de ţigări de foi prin cazinouri.

sursa: http://theophylepoliteia.wordpress.com/

Legile pot garanta în teorie dreptul la viaţă. Însă doar natura garantează, în practica, dreptul la moarte, cu adevărat inalienabil şi inevitabil. Nu vă speriaţi, nu e un material morbid, despre morţi, care nu fac rău, ci despre cei vii, care nu le dau pace morţilor.

Despre omul care nu-şi mai aparţine sieşi, ca viaţă şi ca moarte. Despre patologia morală, de vecină de bloc bârfitoare, care ne face să ne băgăm nasul în viaţa dar şi în moartea altora. Şi, marele, nemăsuratul nostru patetism.

O ţară întreagă nu mai poate trăi dacă nu ştie totul despre moartea Mădălinei Manole care, până la proba contrarie, s-a sinucis.  Şi aici nu e vorba despre o evaluare etică a situaţiei, dacă a făcut bine sau rău, dacă e moral sau nu. Ci despre constatarea unui fapt ireversibil consumat. Sinuciderea este o opţiune (foarte intimă şi personală), fie că ne place sau nu, a celui care se sinucide. Un sinucigaş, prin definiţie, nu cere voie nimănui. Dacă ar cere, ceilalţi l-ar opri.

Deci, gata, femeia nu mai vroia să trăiască. Vroia să moară! Acceptaţi asta. Dacă şi-a lăsat în urmă un copil mic, un soţ şi o viaţă, dacă s-a rupt cu greutate de toate astea, înseamnă că a avut suficiente argumente şi voinţă să o facă.

Şi nu mai îi tot daţi înainte cu creştinescul Dumnezeu să o ierte. Pentru că sinuciderea e inacceptabilă din punct de vedere al bisericilor creştine tradiţionale.

Fredonaţi “Fată dragă, nu fi tristă fiindcă e păcat” şi lăsaţi-o în pace! E moartea ei. Şi nu vă aparţine.