Vă mai amintiţi gluma lui Păstorel în faţa funcţionarilor de la Fisc? N-am venit că am venit, am venit că n-am venit? E, cam aşa s-au trezit şi intelectualii contemporani, că au sau n-au venit, luaţi pe sus de decizia Guvernului de a impozita, de pe o zi pe alta, printr-o procedură aberantă, drepturile de autor. Şi duşi au fost la finanţe unde au dat piept cu birocraţiunea. Şi atunci s-a născut firesc revolta.

Sindicatele presei – una dintre cele mai afectate bresle – dau premii pentru vorbe frumoase, se joacă de-a deontologia, se transformă în acţionariate de media ce beau şampanii cu politicienii, în timp ce aproape toţi jurnaliştii au ajuns din angajaţi, freelanceri, plătiţi pe drepturi de autor. Şi lor ar trebui – patronatelor aflate în cârdăşie cu sindicatele – să le mulţumească jurnaliştii.

Sunt solidar la modul sincer şi absolut cu foştii mei colegi de breaslă şi cu demersul lor de a lupta cu nedreptatea. Am practicat şi eu când eram jurnalist, solitar ce-i drept şi din (alte) motive principiale dar impersonale, nesupunera civică. E adevărat că am ajuns cu duba poliţiei la tribunal, dar asta e altă poveste, din altă vreme.  Dar nu pot să nu remarc supriza sinceră a multor ziarişti care s-au lovit pentru prima dată şi au simţit pe propria piele absurditatea sistemului. Pentru că, oricât de mare e haosul în care i-a aruncat ultima măsură a Guvernului şi, mai ales, aplicarea ei, non-sensul nu e nou venit pe holurile funcţionarilor din România. Cozile de la forţele de muncă cu care se luptă angajatorii când depun acte în numele angajaţilor sunt vechi de ani de zile şi nemulţumirea oamenilor, ignorată, s-a cronicizat demult. Măsura impozitării drepturilor de autor se inspiră chiar din practica acestui sistem tâmp. Doar că mulţi jurnalişti doar acum au aflat. O lume care-şi clamează puterea prin deţinerea informaţiei îşi dovedeşte slăbiciunea prin ignoranță.

Redactorii şefi ar trebui să fie realmente supăraţi pe oamenii lor, pentru că au pierdut atâţia ani subiecte grele şi de interes general. Mulţi dintre jurnalişti, furaţi de discursuri politice, poveşti criminalistice, vedete pe cât de banale pe atât de stridente, au luat contact brutal, parcă pentru prima dată, cu lumea aberantă în care de fapt trăim.

Bine aţi venit România! Aţi venit c-aveţi venit?

Foto: reportervirtual.ro

Părerea unanimă a celor chestionaţi de către ziariştii Evenimentului Zilei este că Guvernul ne expune unui test de rezistenţă la impozitare. Că toate declaraţiile alarmante şi confuze despre o posibilă anulare a alocaţiilor pentru copiii ai căror părinţi au venituri mari, sau impozitare pensiilor – retactate ulterior – sunt de fapt nişte teste de suportabilitate a populaţiei la potenţiale variante de suplimentare a veniturilor bugetare. Că bugetul de stat e sleit de puteri este ştiut. Că Guvernul ne pregăteşte ceva ar trebui să fie aşadar previzibil. Că Guvernul face teste psihologice pe părinţii copiilor de bani gata sau pe miocardul pensionarilor de bani gata cheltuiţi sau are doar probleme grave de disciplină, comunicare şi implicit credibilitate, se vede. Ce pare a nu se vedea în calculele Guvernului e adevăratul potenţial impozabil al acestei ţări: nesimţirea, prostia şi indolenţa.

Pentru că alocaţiile de 25 de lei pe lună ale copiilor, pensiile,  profiturile maro din vremuri negre impozitate în avans, nu vor avea niciodată forţa financiară pe care o reprezintă capitalul de nesimţire şi prostie acumulat în această ţară.

De aceea recomand cu toată seriozitatea un exerciţiu de imaginaţie cu aplicaţie realistă: taxa pe prostie, impozitul pe nesimţire şi accizele pe indolenţă. Pentru că nimic nu ne-ar scoate mai repede din marasmul economic şi social decât tezaurul acestei ţări. Creşteţi cu 1000% şi aplicaţi cu toleranţă zero amenzi pentru fiecare hârtie aruncată pe stradă, pentru fiecare scuipat, pentru depăşirea maşinilor aflate în coloană, pentru parcările pe trecerea de pietoni, pe cei care nu-şi curăţă zăpada, pentru cei-şi ignoră îndatoririle. Dacă amenda nu ar fi 200 de lei ci 1000 de euro, doar din banii şmecherilor care depăşesc maşinile pe contrasens, şi doar din Bucureşti s-ar colecta câteva sute de mii de euro la buget, pe zi. Probabil că amenzile ar fi exagerat de mari, dar ar fi proporţionale cu gradul de neobrăzare. Această fiscalitate ar trebui să fie o dictatură a bunului simţ asupra nesimţirii. Căci la câte resurse avem în acest domeniu, în câteva luni le-am da bani de drum delegaţilor FMI care vin la Bucureşti şi, cine ştie, până la urmă ne-am civiliza.

Iar dacă toate aceste resurse n-ar fi suficiente, am putea pune taxe pe muzica ascultată tare în bloc sau la semafor. Daca tot crede preşedintele că 99% dintre romani asculta manele, macar să tragă şi mini-minoritatea aia de  1% ceva foloase din asta.

Şi ce dovadă mai bună că tocmai cocalarii sunt adevărata resursă a acestei ţări, decât faptul că pentru băieţii ăştia şi tezaurul naţional este o bagatelă. Jur că ar umili cloşca cu puii de aur, punându-şi talerele aurite, cu lanţ, la gât.

Într-un interviu acordat anul trecut, Dan Diaconescu – care reuşea să-mi devină oarecum simpatic prin cinismul sincer asumat – se declara mândru de faptul că a reuşit să OTVizeze România.

“Sunt fericit. Acum câţiva ani, când spuneam că vreau să OTVizez România, unii mă înjurau, alţii spuneau că sunt nebun. Acum mi-am văzut visul cu ochii. Nu numai că alte posturi de televiziune au preluat reţeta, dar s-a ajuns atât de departe, încât Mihaela Rădulescu şi-a acuzat soţul că le-a OTVizat familia. Metoda mea se propagă în lanţ”, declara Dan Diaconescu în interviul acordat ziarului Gândul.

Şi avea dreptate. Pentru că, iată, o altă familie este în plin proces de OTVizare. Ultimele zile au dus la paroxism subiectul flăcării violet invocate de Hrebenciuc.

Citiţi şi vă cruciţi – dacă sunteţi creştini – interviul din Gândul de astăzi. Familia Geoană, Varujan Vosganian, Ioan Ghişe şi alţii vorbesc despre forţa energetică pe care o deţine Traian Băsescu. “Eu am trăit o astfel de experienţă (…) Eu vorbesc de ce-am păţit eu. Te simţi tulburat. Dintr-o dată, nu mai eşti lucid suficient, simţi greaţă la stomac şi gol în stomac. Sunt nişte sentimente. Un om care se simte rău instantaneu”, a povestit Ioan Ghişe pentru Gândul.

Refuz să analizez valoarea de adevăr a declaraţiilor lor însă, nu pot să nu remarc valoarea de adevăr a afirmaţiilor lui Dan Diaconescu de anul trecut. Şi, în plus, faptul că politicienii şi credinţele  lor aruncă banii aiurea pe consultanţi străini când avem suficiente vrăjitoare locale, că au pompat bani în Realitatea TV şi Cotidianul, când mult mai la îndemână era să investească în OTV şi revista Lumea Misterelor. Şi apoi, Geoană mai degrabă a pierdut singur alegerile  cu vizita lui la Vântu – de mână cu cei care au programat confruntarea finală în ziua de joi, ştiţi voi, aia cu flacara violet puternică – decât le-a câştigat tabăra energetică a lui Băsescu.

Dar poate, vorba filmului (The Men Who Stare at Goats), lumea are nevoie, mai ales acum, de un Jedi.

Şi ce se întâmplă totuşi dacă hotărârea Curţii Constituţionale se amână prea mult? Deoarece nu există un precedent, nu există nici un termen prestabilit pentru soluţionarea contestaţiei depuse de PSD. Curtea Constituţională are un termen general de 3 zile de la comunicarea deciziei BEC. Însă, în situaţia excepţională dată, în care Curtea trebuie să răspundă unei contestaţii, întemeiată sau nu, în funcţie de probele administrate procesul poate dura o perioadă nedefinită.

Specialiştii în drept constituţional spun că e aproape imposibil ca rezultatul scrutinului de duminică să se anuleze. Cu toate acestea, PSD şi PNL se ţin tare pe mai departe şi vorbesc de majoritatea lor.

Există oare un scenariu?

În cazul în care mandatul preşedintelui expiră în 20 decembrie şi locul său rămâne vacant, potrivit Constituţiei atribuţiunile sale sunt preluate de către preşedintele Senatului care este nimeni altul decât Mircea Geoană. Dacă el va fi cel care va numi premierul, cu o majoritate susţinută în Parlament, ar putea impune un guvern care ar fi cu greu răsturnat după, chiar şi cu Băsescu preşedinte.

Scenariu fantezist, periculos, dar nu imposibil.

NOTĂ: E adevărat că preşedintele rămâne în funcţie până predă mandatul noului preşedinte, dar tot Constituţia prevede că mandatul unui preşedinte nu se poate prelungi peste 5 ani decât în caz de război sau altă calamitate. Iar 5 ani se împlinesc în 20 decembrie.

…am avut certitudinea că oricât de puternici ar fi oamenii din spatele lui Geoană el rămâne la fel de slab şi, de multe ori, am avut impresia că doar costumul îl ţine mai în picioare.

Într-o vreme în care organizaţiile şi asociaţile declarate apolitice şi non guvernamentale sunt tot mai lipsite de credibilitate, se trece prea uşor cu vederea peste voinţa populară pronunţată non sau nu cumva chiar anti-politică.

Votul de la refrendumul pentru un parlament light, înjumătăţit, este prea uşor trecut cu vederea de către cei care ar trebui să-l ia în seamă. Pentru că, fie că a fost un moft sau o armă politică a lui Traian Băsescu, rezultatul lui este unul de necontestat. Printr-un număr impresionant de votanţi şi un vot majoritar pentru, poporul a spus că vrea mai puţini politicieni. Electoratul a spus că s-a săturat de politicieni.

În acest context, strategia PSD de a crea alianţe politice cu toată lumea de la Moscova şi până la Timişoara  este în contradicţie cu dezgustul popular pentru politică şi politicieni. După cum la fel de greşit este să fluturi steagurile roşii ale partidului în balconul Operei din Timişoara.

În goana după voturi, Geoană, care are realismul fraţilor Grimm când spune că va satura 80 de milioane de români din agricultura românească, uită că afară sunt încă mulţi flămânzi. O întreagă generaţie care nu a avut parte de o revoluţie se suprapune peste o simbolică cifră 20.