Într-o vreme în care organizaţiile şi asociaţile declarate apolitice şi non guvernamentale sunt tot mai lipsite de credibilitate, se trece prea uşor cu vederea peste voinţa populară pronunţată non sau nu cumva chiar anti-politică.

Votul de la refrendumul pentru un parlament light, înjumătăţit, este prea uşor trecut cu vederea de către cei care ar trebui să-l ia în seamă. Pentru că, fie că a fost un moft sau o armă politică a lui Traian Băsescu, rezultatul lui este unul de necontestat. Printr-un număr impresionant de votanţi şi un vot majoritar pentru, poporul a spus că vrea mai puţini politicieni. Electoratul a spus că s-a săturat de politicieni.

În acest context, strategia PSD de a crea alianţe politice cu toată lumea de la Moscova şi până la Timişoara  este în contradicţie cu dezgustul popular pentru politică şi politicieni. După cum la fel de greşit este să fluturi steagurile roşii ale partidului în balconul Operei din Timişoara.

În goana după voturi, Geoană, care are realismul fraţilor Grimm când spune că va satura 80 de milioane de români din agricultura românească, uită că afară sunt încă mulţi flămânzi. O întreagă generaţie care nu a avut parte de o revoluţie se suprapune peste o simbolică cifră 20.

După 20 de ani putem trage singuri concluzia că Silviu Burcan, în ale sale profeţii despre viitor, a vorbit prostii, şi că României şi românilor le sunt insuficienţi 20 de ani pentru a scăpa de comunism. Stupid people s-a răzbunat pe Brucan.

După 20 de ani presa – în marea ei majoritate – a revenit de unde a plecat iar cei care stăteau la coadă să cumpere ziare scuipă azi televizorul.

După 20 de ani, Iliescu, Năstase, Geoană,  nepotul Gisselei Vass şi alţii crescuţi prin Primăverii îşi freacă mâinile cu ochii spre putere.

După 20 de ani, preşedintele ProDemocraţia, Cristian Pârvulescu, repetă fără să ştie discursul lui Ceauşescu. Când spune că voinţa poporului este nulă în faţa Parlamentului şi că ceea ce a ales poporul cu un număr de voturi, la care nici un politican nu visează, reprezintă un vot imperativ, nul, repetă cuvintele celui care nu răspundea decât în faţa propriei Adunări Naţionale, în ciuda voinţei poporului.

După 20 de ani, după primul tur al alegerilor, harta voturilor arăta că au mai rămas doar petrolul, dolarii şi ardeleni. Pentru că, adevărata miză nu se vede la televizor, unde maşina de propagandă pompează ştiri, ci e ascunsă în Marea Neagră, acolo unde Vântu (prin Liviu Luca), Patriciu şi Voiculescu, aşteaptă să foreze.

După 20 de ani criminalii martirilor Revoluţiei au rămas nepedepsiți.

În urmă cu mai bine de zece ani, câştigam un pariu cu Şeful Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Cluj, domnul Octavian Ţiegean. Nu m-a crezut că vor urma tulburări sociale majore. După o lună a venit mineriada şi luptele de la Costeşti.

După 20 de ani riscăm o nouă revoluţie. Risc să mai fac un pariu. În funcţie de rezultatele şi manierea alegerilor de duminica viitoare, dar, mai ales, de nerespectarea voinţei exprimate la referendum, România se va afla în faţa unei noi forme de revoltă socială. Şi, să dea Domnul să n-am dreptate, spre primul pas serios către autonomia Transilvaniei, susţinută chiar şi de la Bucureşti de cei care speră într-un stat românesc cu adevărat liber.

Până atunci, după 20 de ani, rămân cu o singură certitudine. Au trecut 20 de ani.

Toate sondajele de opinie îl dau pe Mircea Geoană, preşedintele PSD, drept un candidat credibil pentru funcţia de preşedinte, capabil să se califice în turul doi şi, după unele institute de sondare, chiar să îl câştige. Tocmai de aceea îmi e  greu să accept că un candidat credibil poate face declaraţii incredibile.

N-aş putea să pun un diagnostic clar, însă, cu siguranţă, Mircea Geoană suferă de o formă de iresponsabilitate patologică. Nu ştiu dacă este timid şi se pierde cu firea în faţa mulţimilor, dacă se înfierbântă când vede microfoane sau se încinge sub lumina reflectoarelor însă, aproape de fiecare dată la mitingurile electorale, are tendinţa de spune prostii. Utima promisiune a liderului social-democrat este că, dacă va ajunge preşedinte, pensionarii nu vor mai trebui să stea la coadă pentru că vor primi medicamentele prin poştă.

Trecând peste faptul că în poştele meschine ale românilor, făcute doar pentru vederi, citaţii, facturi, somaţii de evacuare şi pliante electorale, ar încăpea cel mult un blister de medicamente, imaginaţia domnului Geoană are realismul designerilor revistei “Turnul de veghere” a Martorilor lui Iehova, care zugrăvesc o lume de apoi cu lei şi mieluşei jucându-se pe pajişti înverzite.

Nici un guvern de până acum – şi PSD le-a avut pe majoritatea – nu a găsit măcar o soluţie cât de cât decentă la problemele Sănătăţii din România şi Mircea Geoană vine cu o promisiune de o indecenţă vecină cu vulgaritatea. Probabil enunţul demn de realismul Mariei Antoanetta nu ar trebui să ne mire, venind din partea celui care l-a propus şi susţinut pe dealerul de Ferrari din România, Ion Bazac, pentru ultima funcţie de ministru al Sănătăţii.

Toţi candidaţii exagerează, vorbesc prostii sau mint, dar a le promite amărâţilor care îşi vând bătrîneţea în Gara de Nord, sub forma tichetelor CFR de călătorie, că vor primi medicamente prin poştă dacă te vor vota, ar trebui să se încadreze la infracţiunea de tentativă de înşelăciune. Pentru că a încerca să profiţi de naivitatea cuiva pentru a obţine un folos e infracţiune. Dacă autorul nu este cumva declarat iresponsabil.

Pentru că vom muri cu toţii de bâtrâneţe aşteptând cei 25.000 de euro pentru repatriere, promişi de Geonă în campania electorală precedentă, până va veni prima aspirină prin poştă.

După câte se pare lui Mircea Geoană nu-i aduce nici poşta, nici altcineva, medicamentele.

Lingviştii au împărţit la un moment dat lumea, în slavă şi latină, după pronunţia numeralului 100. Slavii erau cei care foloseau rădăcina sutam, latinii cei care foloseau centum. Simplu. Din păcate eram slavi.

Dacă ar fi să împărţim lumea fotbalistică în funcţie de înţelesul etimologic al termenului gol pentru fiecare popor, atunci am putea să găsim cel puţin două categorii distincte. Cei care folosesc termenul englez  goal şi înţelesul acestuia a marca/a puncta, şi cei ca noi, pentru care termenul gol desemnează o mare lipsă. Din păcate suntem slabi.

Asemeni lui Răzvan Lucescu, Emil Boc a vrut să joace ofensiv. Îi bănuiesc pe amândoi de bună credinţă. Pe cel puţin unul îl cunosc suficient de bine ca să pot afirma asta.  Ambii însă au pierdut. Cel puţin pentru moment. Naţionala a fost învinsă e Serbia cu 5-0, cum nu s-a mai întâmplat  de 26 de ani.  Guvernul Boc a căzut în urma unei moţiuni de cenzură, cum nu s-a întâmplat în ultimii 20 de ani. O lecţie utilă pentru amândoi. Nu poţi juca ofensiv dacă eşti inofensiv. Valabil sută la centum pentru fiecare dintre noi.

Bogdan Olteanu

Emil Constantinescu a venit în 1996 la putere crezând că vine însoţit de 15.000 de specialişti cu care să ia de gât reforma. Când să se ia de gât cu tranziţia s-a uitat în spate. Nicio supriză, era singur.

O vreme toată clasa politică a adoptat acestă idee a cooptării tehnocraţilor la guvernare. Ce s-a întâmplat, ştim cu toţii. Iar dacă nu vine Mahomed la munte, vine muntele la Mahomed. Aşa că în urma trocului PSD-PNL, Bogdan Olteanu  a ajuns viceguvernatorul BNR. Politicianul în locul tehnocraţilor.

Deşi chiar şi politicenii aveau printre ei economişti calificaţi, în ciuda recomandărilor guvernatorului BNR ca toţi candidaţii să fie profesionişti, parlamentarii i-au legat Băncii Naţionale un bolovan de gât.

Ca să nu facă ceva rău, Bogdan Balthazar le-a sugerat celor din BNR să-i dea lui Olteanu ceva uşor de făcut, cum ar fi să-l trimită după ţigări.

Nu ar fi primul politican plecat după ţigări. O vreme, şi Constantinescu îi cumpăra ţigări lui Corneliu Coposu. Şi de la Ţigareta II i s-a tras.

Diferenţa dintre Constantinescu şi Olteanu era că primul era de bună credinţă. Aducea şi restul. Cu Olteanu nu sunt sigur că restul nu ajunge la Patriciu.

P.S.: Nici nu a fost bine numit Olteanu, ca Patriciu a început să-l porcăie virulent pe forumul Adevărul. Oare ăsta să fie adevărul?

Aşa cum ziceam, nu mă mai uit la ştiri. Nici nu le citesc. Le evit chiar şi la radioul din maşină. Mi-a ajuns totuşi la urechi noua criză, teama şi temerile zilei. Fondul problemei nu mă interesează. Dar deloc. Ce mă fascinează însă este capacitatea lui Traian Băsescu de a deschide fronturi.

Mai întâi a lansat ideea unui referendum pe tema parlamentului unicameral motivând ineficienţa şi costurile aparatului legislativ. Chiar şi fără să se organizeze un astfel de referendum, în aceaşi zi cu alegerile prezidenţiale, dezbaterea pe care o generează dă un nou suflu viitoarei campanii electorale şi mizează pe declanşarea emoţiilor şi trezirea amintirilor vizavi de suspendarea sa de anul trecut.

Actuala temă a zilei, ieşirea PSD de la guvernare, e un nou front deschis la timp. Pentru că PSD nu este dat afară de la guvernare ci se retrage singur. Desigur, nemulţumit, şi împins discret de la spate după demiterea lui Dan Nica, dar de bunăvoie, PSD poate să plece de la guvernare.

Aflat în Opoziţie la Guvernare, pregătit încă din prima zi de guvernare pentru campania electorală din toamna acestui an, PSD-ul şi candidatul său se pregăteau să atace campania ca atare, acuzând proasta guvernare şi ineficienţa PDL şi, implicit, a lui Traian Băsescu. Pentru că, pentru 9 din 10 români, guvernul este al PDL, al lui Boc şi Băsescu, ei se fac vinovaţi de toate relele, accentuate într-un an de criză.

De abia acum, când este pus în faţa propriei plecări de la guvernare, PSD trebuie să recunoască în sfârşit că este la guvernare. Cu cât mai mult va dura criza, cu atât mai mult timp va fi pentru a ajunge vestea la urechile tuturor. Asta ar trebui să fie tema şi temerea PSD.