Foto: reportervirtual.ro

Părerea unanimă a celor chestionaţi de către ziariştii Evenimentului Zilei este că Guvernul ne expune unui test de rezistenţă la impozitare. Că toate declaraţiile alarmante şi confuze despre o posibilă anulare a alocaţiilor pentru copiii ai căror părinţi au venituri mari, sau impozitare pensiilor – retactate ulterior – sunt de fapt nişte teste de suportabilitate a populaţiei la potenţiale variante de suplimentare a veniturilor bugetare. Că bugetul de stat e sleit de puteri este ştiut. Că Guvernul ne pregăteşte ceva ar trebui să fie aşadar previzibil. Că Guvernul face teste psihologice pe părinţii copiilor de bani gata sau pe miocardul pensionarilor de bani gata cheltuiţi sau are doar probleme grave de disciplină, comunicare şi implicit credibilitate, se vede. Ce pare a nu se vedea în calculele Guvernului e adevăratul potenţial impozabil al acestei ţări: nesimţirea, prostia şi indolenţa.

Pentru că alocaţiile de 25 de lei pe lună ale copiilor, pensiile,  profiturile maro din vremuri negre impozitate în avans, nu vor avea niciodată forţa financiară pe care o reprezintă capitalul de nesimţire şi prostie acumulat în această ţară.

De aceea recomand cu toată seriozitatea un exerciţiu de imaginaţie cu aplicaţie realistă: taxa pe prostie, impozitul pe nesimţire şi accizele pe indolenţă. Pentru că nimic nu ne-ar scoate mai repede din marasmul economic şi social decât tezaurul acestei ţări. Creşteţi cu 1000% şi aplicaţi cu toleranţă zero amenzi pentru fiecare hârtie aruncată pe stradă, pentru fiecare scuipat, pentru depăşirea maşinilor aflate în coloană, pentru parcările pe trecerea de pietoni, pe cei care nu-şi curăţă zăpada, pentru cei-şi ignoră îndatoririle. Dacă amenda nu ar fi 200 de lei ci 1000 de euro, doar din banii şmecherilor care depăşesc maşinile pe contrasens, şi doar din Bucureşti s-ar colecta câteva sute de mii de euro la buget, pe zi. Probabil că amenzile ar fi exagerat de mari, dar ar fi proporţionale cu gradul de neobrăzare. Această fiscalitate ar trebui să fie o dictatură a bunului simţ asupra nesimţirii. Căci la câte resurse avem în acest domeniu, în câteva luni le-am da bani de drum delegaţilor FMI care vin la Bucureşti şi, cine ştie, până la urmă ne-am civiliza.

Iar dacă toate aceste resurse n-ar fi suficiente, am putea pune taxe pe muzica ascultată tare în bloc sau la semafor. Daca tot crede preşedintele că 99% dintre romani asculta manele, macar să tragă şi mini-minoritatea aia de  1% ceva foloase din asta.

Şi ce dovadă mai bună că tocmai cocalarii sunt adevărata resursă a acestei ţări, decât faptul că pentru băieţii ăştia şi tezaurul naţional este o bagatelă. Jur că ar umili cloşca cu puii de aur, punându-şi talerele aurite, cu lanţ, la gât.

Pretextologia clasicilor şi evoluţia nudităţii în arta medievală aduce aminte de evoluţia pornografiei în secolul XX. Dacă în anii 80 filmele pornografice mai aveau nevoie de o poveste, de scenarii care să susţină acţiunea (mai apărea o secretară, un instalator, o vaduvă într-un castel), spre sfârşitul anilor 90 nimănui nu-i mai păsa de scenariu.

Cam aşa a evoluat şi nuditatea în pictură. Până să se picteze goliciune la liber, Tintoretto închipuia scenarii fanteziste. Într-un tablou al tânărului veneţian – aflat în Muzeul de Artă din Dresda – două tinere sunt eliberate de către doi flăcăi dintr-un turn din Egipt. Explicaţia tabloului este mai mult decât hilară. Cică fetele, pentru a se purta strecura pe geamul turnului, au fost nevoite să renunţe la haine. Asta în vreme ce tinerele nude poartă lanţuri la mâini şi picioare. Come on!

Şi aşa se strecoară în artă arta de a justifica goliciunea. Aşa apar ţărani care – evident, din cauza căldurii – practică goi muncile câmpului, tinere care se îmbăiază, tineri care se odihnesc la umbra unui copac, soldaţii vânjoşi care – probabil pentru mai multă mobilitate  sau fiindcă îi stinghereau – au renunţat nu doar la zale ci şi la tot ceea ce le acoperea goliciunea.

La Rubens e evident că fiicele lui Leucippus nu puteau fi răpite altfel decât cvsi-goale. În fond întreaga operă a pictorului flamand este străbătută de goliciuni cărnoase şi contorsionate.

Şi să nu-l uităm pe maestrul Michelangelo, care studia doar mecanica  trupurilor umane. Yes, right!

“Sunt fericit. Acum câţiva ani, când spuneam că vreau să OTVizez România, unii mă înjurau, alţii spuneau că sunt nebun. Acum mi-am văzut visul cu ochii. Nu numai că alte posturi de televiziune au preluat reţeta, dar s-a ajuns atât de departe, încât Mihaela Rădulescu şi-a acuzat soţul că le-a OTVizat familia. Metoda mea se propagă în lanţ”, declara Dan Diaconescu în interviul acordat ziarului Gândul.

Şi avea dreptate. Pentru că, iată, o altă familie este în plin proces de OTVizare. Ultimele zile au dus la paroxism subiectul flăcării violet invocate de Hrebenciuc.

Citiţi şi vă cruciţi – dacă sunteţi creştini – interviul din Gândul de astăzi. Familia Geoană, Varujan Vosganian, Ioan Ghişe şi alţii vorbesc despre forţa energetică pe care o deţine Traian Băsescu. “Eu am trăit o astfel de experienţă (…) Eu vorbesc de ce-am păţit eu. Te simţi tulburat. Dintr-o dată, nu mai eşti lucid suficient, simţi greaţă la stomac şi gol în stomac. Sunt nişte sentimente. Un om care se simte rău instantaneu”, a povestit Ioan Ghişe pentru Gândul.

Refuz să analizez valoarea de adevăr a declaraţiilor lor însă, nu pot să nu remarc valoarea de adevăr a afirmaţiilor lui Dan Diaconescu de anul trecut. Şi, în plus, faptul că politicienii şi credinţele  lor aruncă banii aiurea pe consultanţi străini când avem suficiente vrăjitoare locale, că au pompat bani în Realitatea TV şi Cotidianul, când mult mai la îndemână era să investească în OTV şi revista Lumea Misterelor. Şi apoi, Geoană mai degrabă a pierdut singur alegerile  cu vizita lui la Vântu – de mână cu cei care au programat confruntarea finală în ziua de joi, ştiţi voi, aia cu flacara violet puternică – decât le-a câştigat tabăra energetică a lui Băsescu.

Dar poate, vorba filmului (The Men Who Stare at Goats), lumea are nevoie, mai ales acum, de un Jedi.

Bonus: să ai un moment insomniac şi să te trezeşti la 5:39.

Recomandarea mea e să începi naiv, bucurându-te că te duce un prieten cu maşina până în Victoriei unde, eşti tu sigur, este un CEC. Sigur că  este, dar e pe lângă Dâmboviţa, pe Calea Victoriei numărul 10. Pentru că la CEC se plăteşte taxa consulară şi cea de paşaport. Oricum, important e să nu te dai învins şi să mergi pe jos până Amzei unde e un alt CEC.

Bonus: să porţi pentru prima dată o pereche de pantofi noi, din piele, atât de eleganţi cât să n-ai nicio şansă să fie comozi.

Dacă vrei să-ţi forţezi destinul, e musai să ai buletinul în alt capăt al Bucureştiului pentru că, de pomană te afli la CEC-ul ăsta, pentru că aici poţi plăti doar taxa de paşaport, cea consulară se plăteşte la CEC-ul din sectorul de domiciliu sau la Trezorerie.

Bonus: ai buletinul în Drumul Taberei. Sigur îl ştiţi. Dacă nu vă dau un hint. Cel mai îndepărtat punct, fără linie de metrou.

Dacă te dai jos la Orizont, unde era odinioară CEC-ul, o să râdă toţi copiii de tine, că CEC-ul s-a mutat la o staţie de troleibuz distanţă. Sigur că poți ajunge pe jos până acolo, că doar ai pantofi noi.

Dacă te-ai născut într-o zodie de nereprodus până și în zodiacul chinezesc, sigur nimereşti zilele acelea ale lunii (13-14-15) când, nu-mi spune că nu ştiai – toţi pensionarii fac cozi imense la CEC pentru a-şi ridica pensia.

Evident că nimic nu-ţi poate tulbura fericirea şi savurezi fiecare moment cât timp stai la coadă cu convingerea că toţi pensionarii din ţara asta sunt bucuroşi că au ajuns la vârsta senectuţii şi toţi tinerii care n-au bătrâni abia aşteaptă să-i cumpere.

Desigur că rândul înaintează încet, timp în care, tot al 3-lea pensionar, statistic, îşi vede cardul  - introdus cu banda neagră în sus – înghiţit de bancomat. Şi, ce mai geamăt, ce mai vuiet, o cucoană docilă scoate pe rând cardurile.

Sigur că, după ce ai plătit cele două chitanţe, restul e un vis. Nu te poate deprima nicicum discuţia  din spatele tău a bătrânelului care spune că tumora îl împiedică să-şi formeze noi amintiri, că-şi aminteşte perfect copilăria, dar are ceva dificultăţi cu ziua de ieri.

Restul e o formalitate. Trebuie doar să mergi pe Nicolae Iorga – cum, nu ştiai că intrarea e în celălalt capăt al bulevardului Ana Ipătescu, pe care l-ai parcurs pe jos că doar ai pantofi noi ? – şi să-ţi faci paşaportul.

Cu siguranţă că actele se depun la parter şi paşapoartele se ridică de la etajul I. De ce să deranjeze pe cineva că dacă plăteşti taxa de urgenţă ai paşaport în 2 ore, dar ca să depui actele durează tot atât? Nu, suntem calmi. Mai ales că anunţul spune clar că “pentru preluarea imaginii faciale solicitantul nu trebuie să aibă capul acoperit, ochii închişi sau ochelari şi să prezinte o stare comună”. Comună tuturor mamiferelor care stau de atâta vreme la coadă citind cel puţin 5 feluri de afişe, promovând minim atâtea site-uri despre cum să nu dai şpagă. Oare cât o fi dat şapagă cei care au făcut afişele şi site-urile respective?

Dar totul – aproape – se sfârşeşte când ajungi în faţa agentului de poliţie, simpatic şi spiritual. Actul de identitate…. v-aţi tuns. (adânc!)…cererea…declaraţia…paşaportul vechi…etc.

Nimic nu mai contează când ştii că eşti programat să-ţi ridici noul paşaport la pedanta oră 15.38.

Şi, da, iată ai noul paşaport. Identic cu cel vechi. Doar tu parcă eşti mai bătrân. Cu un rid de expresie în plus. Dar ce mai contează? Bucură-te de pantofii cei noi.