Interzis sub 18 ani!

Ce “face fetele”? Bine? Sănătoase? Majore? Perfect. Atunci citiţi până la capăt pentru că e vorba despre sex. Exact. Al vostru. Al nostru. Ştiţi cum e. Adevărul e undeva la mijloc.
Vă scriu ca să vă cer ajutorul.  Nu vă pot da toate detaliile din motive lesne de înţeles. Dar vă pot spune că lucrez un roman erotic (tată, iartă-mă, ştiu că nu m-ai crescut aşa) care are în centru drama unei doamne aflată în căutarea unei nesperate împliniri sexuale.  Aşa că vă rog, pentru că vă iubesc şi apreciez, să mă ajutaţi cu un punct pe cât de important pe atât de sensibil al acestui proiect.

V-aş întreba, sub protecţia anonimatului desigur (am încercat şi altfel şi e destul de greu fără să te taxeze lumea ca perversu’ cartierului) care vă sunt dorinţele şi fanteziile sexuale neîmplinite.

Ce v-aţi dorit de la partenerul sexual dar nu aţi îndrăznit să cereţi? Care a fost acea deplină intimitate sexuală la care aţi râvnit? Să o faceţi pe o schelă? Cu o femeie? Un bărbat în plus?  Nu contează, scriţi orice simţiţi numai să facem literatură.

Vă pun la dispoziţie două mecanisme: să comentaţi liber şi anonim (treceţi ce adresă de email vă trece prin cap) folosind formularul de mai jos (preferabil pentru că aţi încuraja şi alte persoane) sau pe email la adresa proiectulaurora@gmail.com, folosind formularul anonim de aici.

Vă mulţumesc anticipat! Consideraţi că donaţi sânge. Un moment de altruism şi nebunie, mai apoi puţină slăbiciune şi în cele din urmă satisfacţia că aţi ajutat un tânăr scriitornic aflat în necesitate.

Mi-am petrecut o bună parte din vacanţele copilăriei într-un sat de lângă Dej. Nu vă luaţi după aparenţe. Satul şi vacanţele au fost oribile. Sat e un fel de a spune, pentru că dintr-o aberaţie administrativă ce data din 1968 şi a rămas până astăzi, satul a devenit cartier al Dejului deşi se afla la 10 kilometri de oraş. Şi nimic nu-l lega de acesta, niciun drum asfaltat, niciun interes al autorităţilor de orice fel. Astfel încât “cartierul” Pintic era şi este mai degrabă un cătun. Fără primar sau medic, fără grădiniţă sau poliţist.  Doar un popă şi o şcoală generală în care să înveţi suficient cât să numeri sacii de sare din Ocna Dej până în ziua în care îţi scuipi plămânii şi tractorul cu remorcă – singurul mijloc de transport care lega Pinticul de Salină – se întoarce în sat cu un loc liber.

Din nou. Nu vă luaţi după aparenţe. Deşi referinţele miniere v-ar putea duce cu gândul la Germinal-ul lui Emile Zola, viaţa în Pintic, chiar dacă era grea, era departe de a fi mizeră. Dimpotrivă. Casele satului se iveau ici şi colo printre “pădurea”de pruni care toamna îşi transformau rodul în ţuică, iar uliţele noroioase era frământate de două ori pe zi de vacile şi bivolii care se duceau şi întoarceau de la păşune. Iar această bunăstare, care se transforma în mese grele, bogate încă de la micul dejun cu cărnuri şi lactate consistente, stropite cu pălincă, nu mă faceau deloc fericit. Dimpotrivă! Aveam impresia că oamenii ăia munceau până la abrutizare. Până duminica sau în zilelele de sărbătoare păstrate cu sfinţenie, munca era singura autoritate. Deci, nimic amuzant pentru un copil. Nici măcar un televizor alb negru.

În acest loc uitat de toată lumea, cu grajdurile mai mari decât casele, printre oamenii ăia simpli şi aşpri, am trăit una dintre experienţele care îţi rămân pe viaţă.  Într-o vară un porc al bunicii s-a îmbolnăvit. O adevărată dramă. Femeia mergea de câteva ori pe zi să vadă scroafa care nu se ridica din colţul grajdului, plângea, se ruga, vorbea cu veterinarul care îi administra antibiotice şi cu preotul care refuza să-i “facă” o rugăciune, nu fără o dezbatere teosofică din care regnul animal, deşi apreciat, a fost exclus. În cele din urmă, după 3 luni de zile, la sfârşitul lui august, bunica s-a întors din grajd bucuroasă să ne anunţe minunea: scroafa s-a ridicat şi umblă.

Din nou, nu vă luaţi după aparenţe, minunea lui Dumnezeu s-a terminat, dar cea a omului de abia acum urmează. În câteva zile, porcul în jurul căruia a gravitat toată munca şi emoţiile de o vară  a fost sacrificat şi carnea a fost dată de pomană în sat. Totul părea inutil.  Şi cinic. Copiii au multe întrebări de pus adulţilor, unele utile, altele enervante şi altele doar amuzante, dar asta trebuia pusă: De ce v-aţi chinuit atât de mult să salvaţi porcul dacă toată carnea a fost dată? Bunica s-a uitat la mine cu privirea aia uimită pe care o au adulţii care se aşteaptă ca la o anumită vârstă copiii să fi ştiut mai multe şi mi-a răspuns cu o întrebare năcitoare: ce gospodar e ăla căruia îi moare porcu’ în ogradă?

Din nou. Nu vă luaţi după aparenţe. Aţi putea, prin prisma prejudecăţilor să trageţi concluzia că doar în Ardeal se poate întâmpla asta, doar într-un sat fără căpătâi administrativ în care oamenii îşi dau unul altuia ajutorul pentru a merge mai departe în viaţă. Dar am luat o mostră de înţelepciune şi de dincoace de Carpaţi, chiar din Vrancea, unde zăpezile îngroapă astăzi satele. Aici am auzit de utilitatea socială a şezătorilor unde “bârfite nu pot să fie decât femeile leneşe, pentru că nu sunt de faţă”.

Am trăit mulţi ani cu convingerea că avem nevoie de un alt sau alţi policieni. Că o minte luminată poate aduce o schimbare majoră de sus în jos. Sigur, la modul idealist un lider poate schimba răul în bine. Dar problema noastră este mai gravă. E structurală. Până la vârful piramidei îngrijorarea mea e că baza ei e şubredă şi fixată pe nisipuri mişcătoare. Problema nu sunt doar politicienii, ci fiecare dintre noi, suntem parte a acestui rău. Priviţi în jur şi apreciaţi dacă nu cumva, odată ajuns sus, în vârful lanţului puterii, noi, cei de jos nu am fi la fel de răi şi viciaţi ca ei şi ne minţim zi de zi că merităm mai mult? Dacă am fi noi, toţi ceilalţi mai buni ca ei, nu am putea într-un efort naţional să scăpam de toţi, pentru totdeauna şi să rămânem doar noi? Dacă creştinismul nostru ar fi real şi nu de faţadă, dacă valorile nostre ortodoxe ar fi reale, nu cumva ar trebui ca măcar în post audienţele televiziunilor să se prăbuşească şi tabloidele să se îngălbenească de ciudă pe tarabe?

Acum vreo 8 ani, am scris un text considerat prea dur,  care nu a intrat în ziar pe motiv că ar fi considerat nepotrivit de către Octavian Paler, părintele moral al Cotidianului de atunci. În esenţă textul făcea referire la modelul sub-omului. În antiteză cu idealul supraomului occidental, am dezvoltat ca popor o adevărată slăbiciune pentru această inadecvare la specia din care facem parte. Obţinerea de facilităţi, scutiri,  ajutoare, diplome de revoluţionari, apartenenţa la o minoritate care să fie susţinută de majoritate, din bani de la stat, a devenit un sport naţional. Câţiva ani mai târziu, când documentam un alt material – romanul Omul nou, pământuri noi, am avut certitudinea răului iremedial produs de comunism şi perpetuat în continuare. Proprietatea comună, cea pentru a cărei distrugere  în comunism se făcea puşcărie mai mult decât pentru cea privată, a devenit a nimănui. Exploatată de politicieni în interes propriu, dispreţuită de ceilalţi, restul ţării, care se întinde de la marginea portierei nostre peste care aruncăm chiştoacele şi sticlele de plastic când facem curat în maşină, până la graniţă, nu ne mai aparţine.

În acest context vine reproşul noului prim ministru la adresa celor care se uită la militarii care le dezăpezesc drumurile şi la televizor cum vine Apocalipsa.  Consider ca autorităţile au obligaţia de a gestiona situaţiile dramatice. Iar primii trebuie ajutaţi, în oridinea urgenţelor, cei aflaţi cu adevărat în nevoie şi dificultate. De aceea sunt ultimul om care ar lua apărarea unei autorităţi. Oricare ar fi ea. Dar, dincolo de bâtrâni, bolnavi şi copii,  am învăţat că  gospodărirea începe de  jos în sus, de la om la gospodărie, de la stradă la primărie, de la consiliul local la cel judeţean şi aşa mai departe şi nicidecum nu de sus în jos.  Aşa cum nu poţi cere statului să îţi dea libertate, legile restrâng  zece libertăţi de fiecare dată când se angajează să garanteze una, nu poţi celorlaţi să facă pentru tine ceea ce nu vrei să-ţi oferi singur.

Pe mine copilăria m-a uitat luni în şir în satul ăla nenorocit, în care singura distracţie era munca. Pe domnul Cristian Popescu l-a prins pe marginea terenului la meciurile de Cupa Davis. Cum aş putea să-i spun eu domnului Popescu, care a rămas în continuare un băiat care culege de la fileu mingile altora pentru a le comenta după meciuri loviturile de rever şi smash-urile, că nu pot considera munca o ruşine aşa cum nu pot considera nici adevărul ca fiind ofensator? Şi că s-ar putea să mai avem prin satele de care autorităţile nici nu ştiu şi nici nu le-a păsat vreodată, la fel ca triburile din pădurile amazoniene, rezervaţii naturale cu oamenii care ştiu ce înseamnă să munceşti pentru tine dar şi să pui mâna dezinteresat pentru a-ţi ajuta aproapele. Aş vrea să-i putem conserva şi apăra şi pe cei care muncesc. Dacă nu e prea mare deranjul.

Cum nu mă uit la televizor de ceva ani, şi nu simt absolut deloc nevoia să o fac nici acum, îi explic că lucrurile s-au încins de la un proiect de lege al Sănătăţii eşuat în mod penibil. Că preşedintele a făcut o gafă, că apoi a mai făcut una, că premierul încearcă să dreagă stângaci busuiocul. Când am ajuns la stângaci mi-am amintit că, până la reacţia lui Raed Arafat, Opoziţia părea că nu ştie cu ce se mănâncă proiectul noii legi. E adevărat, e vacanţă parlamentară. Şi, totuşi.

Oricum, dincolo de faptul că situaţia s-a inflamat (ironic, nu?) tot de la un cetăţean român de altă etnie, la fel ca şi în 89, revoltelor actuale le lipsesc câteva elemente pentru a fi o revoluţie.

Deci, ce lipseşte, într-o ordine aleatorie.

1. Participarea tuturor maselor populare (păturilor sociale). Cu excepţia oraşelor universitare şi a câtorva mai mici, România asistă pasiv la televizor.

2. Omogenitatea. Dincolo de proteste la adresa puterii (Basescu, Boc) care a generat toate nemulţumirile, grupurile care le exprimă au voci şi mesaje diferite.

• pro Arafat (puţin la Bucureşti şi mai mult la Târgu Mureş)
• anti taxa auto
• anti exploatarea Roşia Montana (în special la Cluj)
• pentru redobândirea pensiilor speciale şi a indemnizaţiilor de Revoluţionari
• anti legea care condamnă violenţa pe stadioane

3. Programul politic. Principalele forţe din opoziţie se află într-un stânjenitor raport de incongruenţă. Liberalii, ale căror organizaţii de tineret au avut un rol coagulant în organizarea manifestaţiilor, trebuie să resimtă frustrarea atacantul de fotbal aflat într-un punct ideal în careul advers dar care nu poate juca mingea pentru că ar intra în offside. Apreciez că liberalii ar fi avut cel mai mare potenţial de creştere, în special în rândul nemulţumiţilor cu orientări de dreapta, dar asocierea cu PSD şi umbra lui Ion Iliescu de pe patul de spital fac imposibilă evocarea momentelor din 1990 când sediul PNL a fost devastat de minerii chemaţi de Ion Iliescu să facă ordine în Bucureşti.

Aspect care ar putea să le dea dreptate celor care au acuzat formarea prematură a USL.

Cam astea le lipsesc, până acum, revoltelor pentru a se transforma, aşa cum am învăţat la şcoală că trebuie să fie, într-o revoluţie. Dacă mai aud ceva, te anunţ.

Multă sănătate!

Calculatorul e în stand-by. Nu e mort. Nici nu doarme. Aşteaptă. Respiraţia e materială; lumina calculatorului străluceşte în noapte. Sigla în formă de măr se aprinde şi se stinge regulat, torcând calm, ca o felină aşteptând în noapte să atace. Steve Jobs a murit acum câteva ore. Calculatorul său, pasiunea care l-a mistuit, rămâne însă în urmă, mai prezent ca niciodată.  Fotoliul lui Jobs în sediul Apple e gol, locul lui în istorie însă e asigurat. Lumea s-a schimbat considerabil prin el, prin intermediul muncii lui şi a celor din jurul lui, iar lucrurile nu mai pot fi întoarse din drum decât de o altă revoluţie, care trebuie să fie măcar de zece ori mai mare ca să fie câtuși de puţin vizibilă în vacarmul lăsat în urmă.

Televizorul e dat la maxim. Femeia s-a oprit cu fierul de călcat în mână. Cămaşa de sub metalul încins miroase a ars, copilul a căzut sărind de pe pat direct în cap, mâncarea uitată pe aragaz îşi împrăştie izul de afumat. Şi ea plânge. Spectacolul vieţii şi morţii, dozat, exacerbat, prezentat zi de zi la televizor, e noua ei realitate. “Taci din gură şi ridică-te că n-ai nimic”, îi strigă ea copilului fără să-şi desprindă privirea de la ecran. Imaginile dramatice, tonul patetic al celui care prezintă documentarul despre viaţa lui Steve Jobs, jalea prezentatorilor, privirile lor abătute, stop cadrele, o fac să izbucnească în plâns. Lacrimi mari, adevărate, curg din sentimentele pe care nici nu ştia că le are faţă de un necunoscut, dacă nu ar fi avut inspiraţia să deschidă televizorul la timp. Educatorul copiilor ei, prietenul şi confidentul dramelor ei, televizorul, detronat de calculator, rămas fără consistenţa sobră a ştirilor, incapabil să ţină pasul cu viteza internetului, s-a transformat într-un infuzor de sentimente pentru marionetele telespectatoare. Un bâlci trist, vândut ca acum sute de ani, prin târguri,  cu ciudaţi, pitici şi curve. Plângi şi râzi. Mâine poate o să murim, ca săracu’ ăla de la televizor, să ne bucurăm măcar azi de viaţa colorată de pe sticlă.

Ziarele digitale nu mai aşteaptă tiparul de mâine. O clipă de neatenţie, o ezitare, şi televiziunile le-ar lua-o înainte. Nu. Ziarele online dau repede tot. Corect sau greşit, adevărat sau fals, vinde astăzi, după, mai vedem noi ce şi cum.  Să obţinem clickuri, vizite, fidelizări, avem de vândut mult la CPC (costuri-per-click).  Primul care a murit în această luptă dintre trecut şi viitor e titlul, esenţa articolului de presă. Tot ce a fost cândva titlu, fie el şi unul de marketing, făcut să vândă tiparul, s-a transformat într-o fraudă online. Titlurile nu mai vând marfă cinstită, titlurile online vor să fure cititori, timp, cu promisiuni mincinoase. Totul se vinde vulgar,  ambalat în cuvinte tari: “Şoc”, “N-ai mai văzut aşa ceva”, “Incredibil”, “Extraordinar”. Toate banalităţile sunt scrise cu caps lock iar titlurile se încheie inevitabil cu un “intră să vezi de ce”, “află cine e”, “recunoşti persoana?” (din spatele imaginii blurate premeditat). Ziarele adevărate au murit. În urmă au rămas doar calculatoarele ţăcănind sec. Click, Click, Click. Află de ce!

Calculatorul respiră calm în noapte. Nu mai are demult duşmani naturali. Ştie că acum e în vârful lanţului trofic. Pe birou sau comprimat  într-un smartphone. Oamenii se nasc şi mor. Undeva, un calculator apatic, îi numără şi le stochează numele în câţiva biţi. Pentru statistică. Cineva poate va face o ştire mâine. Sau îi va căuta pe Google. Poate nu.