Cum nu mă uit la televizor de ceva ani, şi nu simt absolut deloc nevoia să o fac nici acum, îi explic că lucrurile s-au încins de la un proiect de lege al Sănătăţii eşuat în mod penibil. Că preşedintele a făcut o gafă, că apoi a mai făcut una, că premierul încearcă să dreagă stângaci busuiocul. Când am ajuns la stângaci mi-am amintit că, până la reacţia lui Raed Arafat, Opoziţia părea că nu ştie cu ce se mănâncă proiectul noii legi. E adevărat, e vacanţă parlamentară. Şi, totuşi.

Oricum, dincolo de faptul că situaţia s-a inflamat (ironic, nu?) tot de la un cetăţean român de altă etnie, la fel ca şi în 89, revoltelor actuale le lipsesc câteva elemente pentru a fi o revoluţie.

Deci, ce lipseşte, într-o ordine aleatorie.

1. Participarea tuturor maselor populare (păturilor sociale). Cu excepţia oraşelor universitare şi a câtorva mai mici, România asistă pasiv la televizor.

2. Omogenitatea. Dincolo de proteste la adresa puterii (Basescu, Boc) care a generat toate nemulţumirile, grupurile care le exprimă au voci şi mesaje diferite.

• pro Arafat (puţin la Bucureşti şi mai mult la Târgu Mureş)
• anti taxa auto
• anti exploatarea Roşia Montana (în special la Cluj)
• pentru redobândirea pensiilor speciale şi a indemnizaţiilor de Revoluţionari
• anti legea care condamnă violenţa pe stadioane

3. Programul politic. Principalele forţe din opoziţie se află într-un stânjenitor raport de incongruenţă. Liberalii, ale căror organizaţii de tineret au avut un rol coagulant în organizarea manifestaţiilor, trebuie să resimtă frustrarea atacantul de fotbal aflat într-un punct ideal în careul advers dar care nu poate juca mingea pentru că ar intra în offside. Apreciez că liberalii ar fi avut cel mai mare potenţial de creştere, în special în rândul nemulţumiţilor cu orientări de dreapta, dar asocierea cu PSD şi umbra lui Ion Iliescu de pe patul de spital fac imposibilă evocarea momentelor din 1990 când sediul PNL a fost devastat de minerii chemaţi de Ion Iliescu să facă ordine în Bucureşti.

Aspect care ar putea să le dea dreptate celor care au acuzat formarea prematură a USL.

Cam astea le lipsesc, până acum, revoltelor pentru a se transforma, aşa cum am învăţat la şcoală că trebuie să fie, într-o revoluţie. Dacă mai aud ceva, te anunţ.

Multă sănătate!

Calculatorul e în stand-by. Nu e mort. Nici nu doarme. Aşteaptă. Respiraţia e materială; lumina calculatorului străluceşte în noapte. Sigla în formă de măr se aprinde şi se stinge regulat, torcând calm, ca o felină aşteptând în noapte să atace. Steve Jobs a murit acum câteva ore. Calculatorul său, pasiunea care l-a mistuit, rămâne însă în urmă, mai prezent ca niciodată.  Fotoliul lui Jobs în sediul Apple e gol, locul lui în istorie însă e asigurat. Lumea s-a schimbat considerabil prin el, prin intermediul muncii lui şi a celor din jurul lui, iar lucrurile nu mai pot fi întoarse din drum decât de o altă revoluţie, care trebuie să fie măcar de zece ori mai mare ca să fie câtuși de puţin vizibilă în vacarmul lăsat în urmă.

Televizorul e dat la maxim. Femeia s-a oprit cu fierul de călcat în mână. Cămaşa de sub metalul încins miroase a ars, copilul a căzut sărind de pe pat direct în cap, mâncarea uitată pe aragaz îşi împrăştie izul de afumat. Şi ea plânge. Spectacolul vieţii şi morţii, dozat, exacerbat, prezentat zi de zi la televizor, e noua ei realitate. “Taci din gură şi ridică-te că n-ai nimic”, îi strigă ea copilului fără să-şi desprindă privirea de la ecran. Imaginile dramatice, tonul patetic al celui care prezintă documentarul despre viaţa lui Steve Jobs, jalea prezentatorilor, privirile lor abătute, stop cadrele, o fac să izbucnească în plâns. Lacrimi mari, adevărate, curg din sentimentele pe care nici nu ştia că le are faţă de un necunoscut, dacă nu ar fi avut inspiraţia să deschidă televizorul la timp. Educatorul copiilor ei, prietenul şi confidentul dramelor ei, televizorul, detronat de calculator, rămas fără consistenţa sobră a ştirilor, incapabil să ţină pasul cu viteza internetului, s-a transformat într-un infuzor de sentimente pentru marionetele telespectatoare. Un bâlci trist, vândut ca acum sute de ani, prin târguri,  cu ciudaţi, pitici şi curve. Plângi şi râzi. Mâine poate o să murim, ca săracu’ ăla de la televizor, să ne bucurăm măcar azi de viaţa colorată de pe sticlă.

Ziarele digitale nu mai aşteaptă tiparul de mâine. O clipă de neatenţie, o ezitare, şi televiziunile le-ar lua-o înainte. Nu. Ziarele online dau repede tot. Corect sau greşit, adevărat sau fals, vinde astăzi, după, mai vedem noi ce şi cum.  Să obţinem clickuri, vizite, fidelizări, avem de vândut mult la CPC (costuri-per-click).  Primul care a murit în această luptă dintre trecut şi viitor e titlul, esenţa articolului de presă. Tot ce a fost cândva titlu, fie el şi unul de marketing, făcut să vândă tiparul, s-a transformat într-o fraudă online. Titlurile nu mai vând marfă cinstită, titlurile online vor să fure cititori, timp, cu promisiuni mincinoase. Totul se vinde vulgar,  ambalat în cuvinte tari: “Şoc”, “N-ai mai văzut aşa ceva”, “Incredibil”, “Extraordinar”. Toate banalităţile sunt scrise cu caps lock iar titlurile se încheie inevitabil cu un “intră să vezi de ce”, “află cine e”, “recunoşti persoana?” (din spatele imaginii blurate premeditat). Ziarele adevărate au murit. În urmă au rămas doar calculatoarele ţăcănind sec. Click, Click, Click. Află de ce!

Calculatorul respiră calm în noapte. Nu mai are demult duşmani naturali. Ştie că acum e în vârful lanţului trofic. Pe birou sau comprimat  într-un smartphone. Oamenii se nasc şi mor. Undeva, un calculator apatic, îi numără şi le stochează numele în câţiva biţi. Pentru statistică. Cineva poate va face o ştire mâine. Sau îi va căuta pe Google. Poate nu.

P.S.: Mulţumesc tuturor pentru încredere, Ralucăi şi lui Cătălin pentru cadoul sub formă de echipament şi lui Blaga pentru pantofii de alergare de la Asics. Sper să le folosesc cu înţelepciune.

Şi a trecut jumătate de an. În care, nu mă plâng, am făcut lucruri bune chiar dacă nepropuse. Cum ar fi cele patru poveşti muzicale despre vieţile compozitorilor (Bach, Mozart, Vivaldi şi Beethoven) scrise pentru Clasic e fantastic, proiect premiat la Gala Societăţii Civile 2011.

Aşa că e cazul să îmi propun ceva la mijlocul anului: să termin semi-maratonul din 9 octombrie de la Bucureşti. Nu să-l câştig. Nu e o competiţie cu ceilalţi. Ci să-l termin, o competiţie cu mine însumi întinsă pe 20 kilometri, parcurşi în 2 ore şi ceva.

Dacă ar fi fost acum 20 de ani semimaratonul ar fi fost o joacă. Nu şi acum. Astăzi, a se citi în iulie 2011, după ani de sedentarism, de mâncat anapoda, băut şi fumat (până în urmă cu opt ani), de la înălţimea celor 173 de centimetri şi 98 de kilograme (!) demersul pare greu, dacă nu imposibil. Mai ales când ai început să te antrenezi cu 2 luni înainte.

Şi, totuşi, ştiu că se poate. Şi mi-o voi demonstra. Ciocu, eşti mai puternic decât durerea

Mă aflu, din fericire, în afara oricărei tabere. Şi pot să le înţeleg pe amândouă măcar în parte. Pot să înţeleg Ministerul Educaţiei  că încearcă să ofere o nouă perspectivă, un nou tip de de absolvent de liceu şi, aproape implicit, de student. Nimeni nu-şi doreşte să fie operat de un medic slab pregătit, să fie apărat de un avocat incapabil sau să treacă peste un pod şubred, făcut de un inginer submediocru. În fond, bacalaureatul este probabil ultima treapta care poate împiedica incompetenţa să obţină o diplomă într-o facultate privată.

Pot să înţeleg şi frustrarea elevilor care nu au promovat examenul. Nu atât pentru că rigorile acestui bacalaureat i-au privat de diplomă ci mai ales pentru faptul că alte generaţii de elevi slabi au promovat anterior, că toate iubitele de fotbalişti sunt abolvente de ştiinţe economice sau drept. Cam cum ar trebui să se simtă (păstrând proporţiile) cei care au picat examenele pentru permisul auto văzându-i pe cei care l-au luat pe şpagă la Piteşti sau aiurea.

Sunt aceşti copii o nouă generaţie de sacrificiu sau Ministerul Educaţiei a făcut un serviciu viitorului acestei ţări? Dacă în anii ce urmează viitoarele conduceri ale ministerelor îşi vor schimba (pentru a câtea oară?!) abordarea, sacrificul de astăzi se va dovedi inutil. Şi tare îmi e teamă de populismul politicienilor. Dacă nu, putem asista la un moment de răscruce al învăţământului.

Spuneam că pot empatiza până la un punct cu ambele părţi. Ce  nu înţeleg în ruptul capului însă e cum un liceu poate să aibă o rată de promovabilitate zero? Cum au trecut prin şcoală absolvenţii aceia dacă niciun elev nu a fost capabil să obţină 5 note de 6 pentru a promova examenele? O asemenea dezonoare ar trebui să se lase nu doar cu desfiinţarea sau reprofilarea liceelor în şcoli profesionale ci şi cu destituirea profesorilor. Fiindcă, undeva în trecut, mulţi dintre aceştia probabil au copiat la bacalaureat pentru a ajunge profesorii de astăzi. Pentru a ne face azi un deserviciu.