foto: tv2nyhetene.no

“Un cerşetor român uimeşte Norvegia” e titlul cel mai întâlnit în presa românească a ultimelor zile. O ştire de fapt divers preluată de la norvegieni a devenit peste noapte o campanie de presă la noi şi motiv de mândrie naţională. Ştirea, aşa cât ar trebui să fie ea, e că  o familie de tineri norvegieni, plecată pentru o lună în America de Sud, şi-a lăsat casa pe mâna unui cerşetor român (Ioan Bandac), în ciuda avertismentelor prietenilor. Spre lauda lui, cerşetorul nu doar că a avut grijă de casă, dar a şi cumpărat mici obiecte pentru locuinţa celor doi.

Nu ştiu cum au tratat televiziunile subiectul, dar judecând după titlurile  entuziaste din presa scrisă, probabil elicopterul Realităţii Tv survolează piaţa în care cerşeşte Ioan Bandac pentru a ne oferi informaţii “la cald”.

‘oi fi având eu ceva, mi-am pierdut ultima fărâmă de instict jurnalistic, sau povestea asta are ceva deranjant în esenţa ei? Am învăţat că presa scrie despre “trenurile care nu ajung la timp”, cele care ajung la timp nu reprezintă o ştire, e normal să o facă. În acest înţeles al legitimării subiectului, ştirea din Norvegia este că un cerşetor român nu fură. În asta constă abaterea de la regulă.

Am toată compasiunea pentru cerşetorul român cu alură de Brâncuşi şi chiar admiraţie pentru faptul că un om care trăieşte din mâna întinsă a apreciat când altcineva i-a întins o mână de ajutor. Şi nu i-a înşelat încrederea. Şi vorbesc în cunoştinţă de cauză. Am crescut într-o familie în care compasiunea nu era un cuvânt oarecare. Mama, Dumnezeu să o ierte, a luat de pe stradă un copil alungat de mama sa şi l-a găzduit câteva zile, acum câţiva ani, de Crăciun.

Dar a transforma o astfel de poveste într-o campanie de presă e deja cam mult.

Trăim vremuri tulburi, atât de tulburi încât nici nu vedem limpede cât de tulburi sunt. O vreme a valorilor bulversate, inversate şi răstălmăcite, fără modele, fără repere, în care normalitatea ar putea deveni fapt divers.

Acum câţiva ani, când mai aveam ceva performanţe în domeniu, ne spuneam că sportul e cel mai bun ambasador. Să fi ajuns la clipa în care cerşetorii sunt cei mai buni ambasadori ai noştri, iar cortul cea mai reprezentativă ambasadă? Nu ne agăţăm oare de onorabilitatea cerşetorului spunând: da, domnule, ăsta e adevăratul cerşetor român, nu nenorociţii ăia din Franţa care ne fac ţara de ruşine!

Înaintea fiecărui meci al naţionalei de fotbal, de când e Răzvan Lucescu antrenor, apar, ca nişte ciori croncănind a vreme proastă, fraţii Ioan şi Victor Becali ca să-şi dea cu părerea despre cât de nasol o să meargă lucrurile. Oricât de mult i-ar fi scuipat şi înjurat, jurnaliştii sportivi nu pot concepe un meci al naţionalei fără vorbele pline de miez ale celor doi fraţi.

În afara faptului că vând şi cumpără jucători de fotbal, ale căror interese le promovează prin presa sportivă în dauna interesului general al echipei naţionale, nu văd care este plus valoarea adusă de cei doi samsari de oameni ai epocii contemporane la dezbaterea sportivă. Cei doi câştigă de pe urma celor care muncesc în acest sport, de multe ori la negru şi în mod ilicit. Nu fac opere caritabile, nu construiesc nimic.

Ar fi la fel de util să chemi să vorbească în direct pe Money Channel, la o dezbatere despre pieţele valutare, pe cei care schimbă ilegal valută.

E adevărat că naţionala nu e nici pe departe la fel de performantă ca pe vremea generalului Iordănescu şi a jucătorilor Hagi sau Dorinel Munteanu. Dar nici atmosfera şi nivelul oamenilor “de fotbal” nu au fost vreodată atât de jos, de îndepărtate de ideea sportivităţii şi tributare spiritului de mahala parfumat cu miros de ţigări de foi prin cazinouri.

sursa: http://theophylepoliteia.wordpress.com/

Vă mai amintiţi gluma lui Păstorel în faţa funcţionarilor de la Fisc? N-am venit că am venit, am venit că n-am venit? E, cam aşa s-au trezit şi intelectualii contemporani, că au sau n-au venit, luaţi pe sus de decizia Guvernului de a impozita, de pe o zi pe alta, printr-o procedură aberantă, drepturile de autor. Şi duşi au fost la finanţe unde au dat piept cu birocraţiunea. Şi atunci s-a născut firesc revolta.

Sindicatele presei – una dintre cele mai afectate bresle – dau premii pentru vorbe frumoase, se joacă de-a deontologia, se transformă în acţionariate de media ce beau şampanii cu politicienii, în timp ce aproape toţi jurnaliştii au ajuns din angajaţi, freelanceri, plătiţi pe drepturi de autor. Şi lor ar trebui – patronatelor aflate în cârdăşie cu sindicatele – să le mulţumească jurnaliştii.

Sunt solidar la modul sincer şi absolut cu foştii mei colegi de breaslă şi cu demersul lor de a lupta cu nedreptatea. Am practicat şi eu când eram jurnalist, solitar ce-i drept şi din (alte) motive principiale dar impersonale, nesupunera civică. E adevărat că am ajuns cu duba poliţiei la tribunal, dar asta e altă poveste, din altă vreme.  Dar nu pot să nu remarc supriza sinceră a multor ziarişti care s-au lovit pentru prima dată şi au simţit pe propria piele absurditatea sistemului. Pentru că, oricât de mare e haosul în care i-a aruncat ultima măsură a Guvernului şi, mai ales, aplicarea ei, non-sensul nu e nou venit pe holurile funcţionarilor din România. Cozile de la forţele de muncă cu care se luptă angajatorii când depun acte în numele angajaţilor sunt vechi de ani de zile şi nemulţumirea oamenilor, ignorată, s-a cronicizat demult. Măsura impozitării drepturilor de autor se inspiră chiar din practica acestui sistem tâmp. Doar că mulţi jurnalişti doar acum au aflat. O lume care-şi clamează puterea prin deţinerea informaţiei îşi dovedeşte slăbiciunea prin ignoranță.

Redactorii şefi ar trebui să fie realmente supăraţi pe oamenii lor, pentru că au pierdut atâţia ani subiecte grele şi de interes general. Mulţi dintre jurnalişti, furaţi de discursuri politice, poveşti criminalistice, vedete pe cât de banale pe atât de stridente, au luat contact brutal, parcă pentru prima dată, cu lumea aberantă în care de fapt trăim.

Bine aţi venit România! Aţi venit c-aveţi venit?

S-a dezvoltat în ultimii ani un curent critic la adresa desenelor animate moderne, manifestat atât de oameni de televiziune (sau din mediul cultural) cât şi de cei politici. S-a vehiculat, nu de puţine ori, necesitatea unui filtru, a unei cenzuri, pentru a proteja destinatarul lor final, copiii. Principalele critici au fost violenţa excesivă şi limbajul uneori trivial cu accente sexiste, faptul că desenele pentru copii au devenit cam prea pentru adulţi.

Dar nu excesiva lor adultizare e problema ci, oricât de straniu ar suna, dezumanizarea personajelor de desen animat. Nu doar pentru că sunt de cel mai multe ori robotizate, cum e cazul Transformers, ci pentru că noile trenduri din tehnica desenului animat propun personaje active din punct de vedere al comunicării verbale, dar aproape sterpe din punct de vedere non-verbal.

Priviţi un desen animat modern şi unul clasic şi  constataţi diferenţele. “Tom & Jerry” e, din punct de vedere educaţional, la fel de nociv ca unele desene moderne, abundă în violenţă iar personajele sunt perfect imorale în logica lor. Însă ceea ce le deosebeşte este compoziţia non-verbală a personajelor. Priviţi puţin expresivitatea personajelor (de origine animală) care comunică prin toate părţile fiinţei lor, de la vârful cozii şi până la ultima geană, şi comparaţi-o cu un desen animat contemporan, exploziv în dinamică, complex în dialoguri dar, de cele mai multe ori, nul din punct de vedere emoţional.

Un desen animat clasic educă mai mult decât o mie de cuvinte, pentru că un copil atent la Tom şi Jerry va creşte cu atenţie către gestica, sentimentele şi dorinţele celorlalţi. Iar acest timp de comunicare e baza umanităţii, pentru că societatea înseamnă comunicare şi interacţiune cu ceilalţi.

Aşadar, problema nu e atât violenţa şi nici sexualitatea din desene, care pot fi catalogate ca aberante atunci când sunt vizionate de copii, dar rămân totuşi în limitele unui uman deplasat, cât lipsa emoţiilor şi comunicarea lor. În fond cât de empatici social pot deveneni copiii atenţi la sentimentele roboţilor?

Legile pot garanta în teorie dreptul la viaţă. Însă doar natura garantează, în practica, dreptul la moarte, cu adevărat inalienabil şi inevitabil. Nu vă speriaţi, nu e un material morbid, despre morţi, care nu fac rău, ci despre cei vii, care nu le dau pace morţilor.

Despre omul care nu-şi mai aparţine sieşi, ca viaţă şi ca moarte. Despre patologia morală, de vecină de bloc bârfitoare, care ne face să ne băgăm nasul în viaţa dar şi în moartea altora. Şi, marele, nemăsuratul nostru patetism.

O ţară întreagă nu mai poate trăi dacă nu ştie totul despre moartea Mădălinei Manole care, până la proba contrarie, s-a sinucis.  Şi aici nu e vorba despre o evaluare etică a situaţiei, dacă a făcut bine sau rău, dacă e moral sau nu. Ci despre constatarea unui fapt ireversibil consumat. Sinuciderea este o opţiune (foarte intimă şi personală), fie că ne place sau nu, a celui care se sinucide. Un sinucigaş, prin definiţie, nu cere voie nimănui. Dacă ar cere, ceilalţi l-ar opri.

Deci, gata, femeia nu mai vroia să trăiască. Vroia să moară! Acceptaţi asta. Dacă şi-a lăsat în urmă un copil mic, un soţ şi o viaţă, dacă s-a rupt cu greutate de toate astea, înseamnă că a avut suficiente argumente şi voinţă să o facă.

Şi nu mai îi tot daţi înainte cu creştinescul Dumnezeu să o ierte. Pentru că sinuciderea e inacceptabilă din punct de vedere al bisericilor creştine tradiţionale.

Fredonaţi “Fată dragă, nu fi tristă fiindcă e păcat” şi lăsaţi-o în pace! E moartea ei. Şi nu vă aparţine.