Cetăţeanul X şi cetăţeanul 0

x-o

Bunicul meu era analfabet. Regalist convins, anti-bolşevic şi maramureşan încăpăţânat ca un lemn. Dar analfabet. Semna cu x, şi în societate era un zero. Dar în vremurile alea, pentru partid, pentru ţară, majoritatea eram un x. Şi toţi egal cu zero. Mare şi rotund, dar tot un zero. Unul aflat dincolo de virgulă, unde nu poate influenţa cu nimic suma. Fiinţe dispensabile într-o realitate care nu ne aparţine, x-uri ale unui sistem corupt de sus şi până jos, construit pe principiul “pile şi relaţii”.

Pleava societăţii, hoţii şi contrabandiştii, sub pleoapele întredeschise ale legii, furnizau Kent-ul şi Ness-ul pentru x-uri, pentru a mitui de fiecare dată când era nevoie. Medicul, profesorul, şeful. Care la rândul lui mituia directorul spitalului, directorul şcolii, pe şeful şefului. Iar ei duceau “atenţiile” mai departe: la şefii de inspectorate, la sindicat, la judeţeana de partid…şi mai sus şi mai sus, tot mai sus… Şi tot aşa, toată viaţa, până când viaţa fiecărui x se termina cu o cruce. Pentru care familia trebuia să mai dea câte o ultimă atenţie: unui preot, unui gropar, unui funcţionar de la starea civilă. Aşa începea şi se sfârşea viaţa fiecărui amârât. Fiecărui x.

Ai zice că s-au schimbat multe în ultimul sfert de secol (nu te striveşte greutatea acestei perioade?! acestui timp trecut în zadar?!), că x-urile valorează ceva. Dar au trecut doar patru ani şi câteva luni de când am dat şpagă se se nască fiul meu (medic, anestezist, surori), să trec să îl văd (de fiecare dată 5 lei) şi să-i dau un nume (eliberarea certificatului de naştere). Să aibă micul meu x un nume. Poate nu aş fi dat, dacă mama nu ar fi murit cu două luni înainte în spital, în timp ce-şi făcea analize…

Aş putea şi am putea să ne plângem de milă la nesfârşit. X-uri amârâte şi proaste ce suntem. Pentru că, pe undeva, ne merităm soarta. Pentru că am dus şi ducem tot acest sistem mai departe, pentru că contribuim la acest cancer naţional. Ne uităm la televizor, bem cola, molfăim parizer, votăm şi aşteptăm… Mergem cu capul în pământ prin viaţă şi înjurăm gropile din asfalt, prefâcându-ne că nu ştim de ce sunt acolo. Sunt acolo pentru că firma care a câştigat contractul, deşi a oferit cel mai mare preţ la licitaţie, a oferit şi cele mai generoase spăgi, de jos în sus, de la primărie la prefectură, de la filiala locală a partidului şi până la centru, până când nu au mai rămas suficienţi bani pentru materiale şi execuţie.

Dar, de câteva luni, sistemul pare a se clătina, a se prăbuşi sub propria greutate. Nimeni nu mai plăteşte şi nu mai ia bani ca pe vremuri. Nimeni nu se mai înghesuie să ocupe posturi de funcţionari publici. Pentru că nu mai merită ca pe vremuri. Nu mai merită să cotizezi la partid ca după să faci puşcărie. De la cel mai mic funcţionar şi până la primar sau la ministru, nimeni nu mai e imun. Frica a corupt corupţia.

Aşa au început să se ocupe locurile de funcţionari publici pe merit, să câştige licitaţii firma lui x, care nu ştie pe nimeni dar poate ştie să-şi facă treaba. Speranţa că poate şi x-urile reuşesc să facă ceva în viaţă, pentru ei şi pentru ceilalţi. Să nu vorbim încă de meritocraţie. Să ne gândim la normalitate.

Am mai rămas doar Parlamentul. Ultimul bastion al sistemului, Bastilia în care se ascund, în spatele imunităţii cu care, culmea, tot noi i-am investit, parlamentarii noştri. 10% dintre membrii actualului Parlament sunt cercetaţi, anchetaţi sau trimişi în judecată pentru fapte de corupţie. Şi mai sunt şi alţii. S-au ascuns acolo, trimişi de noi, x-urile, pentru a fi de neatins. Ieri, nu salvarea lui Şova a fost cea mai deranjantă, ci sfidarea la adresa noastră, a tuturor x-urilor tratate iar ca un mare zero, aflat dincolo de virgulă, unde nu contează.

E momentul ca toţi să fim egali, acelaşi x în faţa legii. Să le arătăm că nu există ascunzătoare pentru nimeni. Şi, când nimeni nu va mai cotiza la partid ca să-l ascundă-n Parlament, o să apară şi oamenii cinsitţi care să ne reprezinte în Parlament şi care să susţină guverne oneste şi competente. Până atunci, totul e în zadar.

Acum e momentul să le fie frică. Aşa cum îţi e ţie că o să-ţi moară mama în spital, că fiul tău nu se va naşte sănătos sau nu o aibă niciun viitor. Să tremure cum tremuri tu când ţi-e frig, când ţi-e foame şi eşti lipsit de speranţă. Să-i fie frică cum îţi e ţie în faţa legii. Dacă nu plângi atunci când trebuie, nu te aştepta să râzi atunci când ai nevoie. Strânge din dinţi şi nu-i mai lăsa să scape.

Nu mai lăsa lucrurile “aşa cum sunt”, că “merg şi aşa”. Pentru că nu merg. Pentru că aşa nu mai merge. De un sfert de secol suntem ca o maşină cu roţile în mlaştină. Dacă nu schimbăm nimic, vom continua să ne învârtim inutil roţile şi să ne scufundăm şi mai adânc.

Democraţia înseamnă forţa anonimilor. A mulţimii de x-uri care îşi poate influenţa destinul. Dacă înţelegi asta, eşti un cetăţean x. Dacă nu, rămâi un 0.

joi, martie 26, 2015  Leave a comment

2013

563314_10151997835394279_1929554074_n

Au mai rămas câteva ore din el. Ducă-se! N-a fost nici mai bun, nici mai rău ca alţii. Poate doar mai agitat. Am scris ultimele două (din totalul de şase) copilării ale compozitorilor (Enescu şi Wagner) în cadrul proiectului Clasic e Fantastic. Un proiect de suflet.

Şi tot de suflet e şi “Drag de România”, numele pe care l-am dat brand-ului dezvoltat împreună cu echipa de la Clock Advertising, pentru Carrefour România. Sub acest nume vor apăre produsele tradiţionale româneşti pe rafturile Carrefour România şi, ulterior, în Spania, Italia şi Franţa. Nu am nicio implicare în reţete, produse. Doar l-am năşit. Şi am scris parte din texte ce însoţesc produsele la raft.

Am mai lucrat la două proiecte pentru tv (sitcom-uri) care s-au încăpăţânat să nu reuşească şi am făcut/scris multe reţete.

Cam puţin pentru un an…

Pentru 2014?

Să mai slăbesc, să-mi las părul să crească, să scriu. Mi-am promis să termin un volum de povestiri. Să nu fiu doar cel mai talentat nescriitor şi să risc. Să fiu iar scriitornic.

An bun să aveţi.

 

luni, decembrie 30, 2013  4 Comments

Trista poveste a “românilor de pretutindeni”

Am descoperit textul de mai jos pe facebook. Îl redau integral. Concluziile le trage fiecare.

”Dragă Domnule Senator Viorel Badea,

Sînt și eu unul dintre „românii de pretutindeni” care au primit scrisoarea dumneavoastră cu ocazia, nu știam, „Zilei românilor de pretutindeni”. Vă mulțumesc pentru caldele urări și îndemnuri, chiar dacă, trebuie să mărturisesc, laudele dvs. sînt exagerate în ce mă privește pe mine, unul din românii de pretutindeni cărora vă adresați. Nu am adus nici o „contribuție” comunității care a binevoit să mă primească (în afară de cîteva taxe), nu am afirmat prin nimic „valorile românești”, nu practic sport de performanță sub drapelul țării, iar singurul domeniu în care „excelez” deocamdată este livrarea de mîncare indiană la domiciliu, pentru că lucrez ca delivery driver la un restaurant dintr-un orășel scoțian.
Alta ar fi fost însă situația dacă mi-ați fi scris, dvs. sau unul dintre numeroșii dvs. colegi din Parlament, acum șase luni, cînd încă nu eram un român „de pretutindeni”, ci un român de la mine de-acasă, mai exact din Iași.
Aș fi putut să vă răspund că sînt cercetător științific la Universitatea Al. I. Cuza și că mă ocup de editarea Bibliei de la 1688, prima ediție critică a celei mai vechi Biblii românești (știați că sîntem ultimul neam din Europa care încă nu are prima sa Biblie într-o ediție critică?). M-aș fi mîndrit cu fetele mele, care practicau un sport de performanță sub drapelul țării, cum spuneți, și m-aș fi lăudat că am dus și eu puțin din „graiul țării” mele pe la Paris și Geneva, sau că mi-am petrecut șapte ani printre vechile manuscrise românești, primind pentru munca mea o summa cum laude. Dar nici dumneavostră nu mi-ați scris, nici eu nu v-am răspuns. Așa merg lucrurile, cum s-ar spune.
Dar de ce îmi scrieți tocmai acum, cînd mi-am luat lumea în cap, împreună cu ai mei, și ne-am alăturat și noi „românilor de pretutindeni” care își caută pe aiurea dreptatea pe care nu au găsit-o în țară?
Ca să îmi arătați că vă pasă?
Dacă vă pasă atît de mult de „valorile și tradițiile românești”, de ce nu mi-ați scris, dvs. sau colegii dvs., pe cînd eram în țară? De ce nu m-ați întrebat cum ne descurcăm cu nouă milioane pe lună, eu și colegele mele, tineri doctori în filologie și slujbași ai culturii române pentru care suspinați acum? V-aș fi rugat atunci, dacă știam că vă interesează atît de mult istoria neamului, să faceți ceva pentru profesorul meu de istorie, care se stinge de boală pentru că din pensia sa nu-i ajung banii de medicamente. V-aș fi chemat la Iași să vedeți cum trăiește de pe o zi pe alta un antrenor de performanță, pentru care s-a cîntat imnul României la Berlin, și cum niște copii devotați se antrenează să devină campioni pe podelele roase și pline de cuie ale unei săli de sport care n-a prins încă o campanie electorală. V-aș fi dus prin oraș și v-aș fi arătat Filarmonica ieșeană, care de zece ani stă să se prăbușească sub schele, și Teatrul Național, mutat într-un cub de carton. Și la urma urmei, dacă tot invocați acum cuvintele lui Sadoveanu și îndemnul „să devenim un popor vrednic”, v-aș fi spus că de douăzeci de ani mă simt, în fiecare zi, mințit, furat și umilit în țara mea.
Și că am obosit să devin „vrednic” printre șmecheri, canalii politice și „băieți deștepți”.
Dar, repet, nici dvs. nu m-ați întrebat, nici eu nu v-am răspuns. Și atunci, de ce m-ați găsit tocmai acum?Domnule senator, e un cinism fără de margini să-i heretisiți pe emigranții români cu ocazia unei așa-zise „zile a românilor de pretutindeni”. Nu poate fi o sărbătoare o zi a românilor „de pretutindeni”, există doar o singură zi a românilor și a României din care găștile politice care s-au succedat ne-au împins, pe mine și pe alte milioane de compatrioți, să ne luăm lumea în cap, să ne lăsăm în urmă limba, părinții și prietenii și să ne căutăm pe aiurea pîinea și dreptatea. Ce sărbătoare vedeți în asta? Nu e nici o sărbătoare pentru familiile despărțite, pentru frații și prietenii lăsați în urmă, sau pentru acei „români de pretutindeni” ai căror copii s-au spînzurat în țară de dorul lor. Și, în general, nu există sărbători adevărate cînd te afli „pretutindeni”, ci doar acasă.
Iertați-mă, dar nu am nevoie să-mi amintiți dvs. de „valorile românești”. Ocupați-vă de ele în țară, acolo unde „cultura și valorile românești” sînt lăsate în paragină. Și v-aș mai ruga ceva. Sînteți totuși un reprezentant al clasei politice românești. Aveți decența de a nu amesteca în gesturile dvs. electorale amintirea „celor ce au luptat pentru libertatea poporului”.
În Franța am cunoscut un om care și-a pierdut o mînă în masacrul de la Otopeni, în decembrie ’89. Lucrează acum ca magazioner la un depozit, din mila unor străini generoși. Vă asigur că omul acesta ar scuipa astăzi pe orice discurs politicianist în care sînt amintiți eroii din decembrie ’89. Altfel, o duce bine (în curînd, îl veți putea vedea și auzi într-un documentar tv despre Revoluție, apropo, nu-i așa, de cei care „fac cinste țării natale”).
La sfîrșit, aș vrea să vă asigur că nu mi-e rușine că sînt român. Așa mi-am învățat și fetele, să nu le fie rușine să spună de unde vin. Singurele momente în care mi-e rușine că-s român sînt atunci cînd politicienii îmi vorbesc despre România. În gura lor, România pute ca o hazna infestată, din care mă bucur că mi-am salvat copiii. Ca o măsură de igienă, ar fi prea mult dacă v-aș cere să păstraţi măcar distanța tăcerii?”
Ioan-Florin Florescu

luni, aprilie 22, 2013  Leave a comment

Frica

Când vrei să reţii un cuvânt îl repeţi de zece ori, când vrei să-i omori înţelesul îl repeţi de o mie.

Vreau să spun frică de o mie de ori. Până îi pierd înţelesul.  Dar de fiecare dată când văd, citesc şi simt cuvântul parcă mi se face şi mai frică. Cuvântul frică nu ştie de frică! Uitaţi-vă la el. Cum arată. Cum se comportă. Cum ne sfidează. Frica ştie că e nemuritoare.

Frica e o boală incurabilă, contagioasă şi, vai, atât de banală. Nu există pic de solidaritate între bolnavi. Pentru că nu e o boală oarecare. Nu te ajută cu nimic să ştii că mai sunt şi alţii ca tine. Dimpotrivă. Frica altora îţi sporeşte frica. Frică la pătrat. La cub.

Nu există compasiune pentru frică. Nu strânge nimeni bani să vindece lumea de frică, nu există o zi mondială în care să sărbătoreşti frica.

Scriu despre ea încercând să-i epuizez sensul. În zadar. Acum o simt fizic. Apăsându-mă pe piept, străbătându-mă ca şuierul care anunţă cutremurul, ca vântul care aduce nori întunecaţi ca să umple pământul de frica furtunii. Frica mă sfidează din interior.

De ce îi e frică lui Crin Antonescu de STS într-atât încât să îşi dorească să îi schimbe de urgenţă şeful? Nu cred că faptul că Traian Băsescu mai poate vorbi în ultimele zece zile de suspendare gratuit la telefon este motivul. Pe cine nu vrea Crin Antonescu să sune Băsescu? Sau pe cine vrea să sune Antonescu fără să ştie Băsescu? De ce atâta grabă?

Până acum a fost o luptă politică, absurdă şi stupidă. Chiar şi cu miniştrii care reprezentau mai mult partidele lor decât ţara. Dar erau doar politicienii, între ei. Când ajungem însă la serviciile speciale jocul capătă aspecte înfricoşătoare. Închid ochii şi fac abstracţie de personaje. Nu aş vrea ca nimeni, de dreapta sau stânga, să mai aibă vreodată puterea absolută. Faptul că unul ştie de frica celuilalt îmi diluează frica. Când Băsescu a numit şefii SRI şi SIE din rândul Opoziţiei (la SIE chiar de două ori), m-am mai liniştit. Dar acum, când am văzut cât de simplu e în definitiv să înlături tot ce te desparte de controlul absolut,  frica revine şi mă copleşeşte.

Îmi e frică să nu fi atins un apogeu al mediocrităţii. În care un om, ajuns senator conjunctural, prin redistribuirea voturilor, devenit tot conjunctural preşedinte al Senatului, după ce a fost unul dintre cei mai absenţi reprezentanţi ai poporului care nu l-a ales, cocoţat în urma concursului de împrejurări atent studiate preşedinte interimar, vrea să schimbe tot pentru a avea puterea supremă.

Mi-e frică să nu ne trebuiască ani de zile până când cineva o să mai ia în serios o diplomă emisă de o facultate din România. Că întregul sens al excelenţei a fost compromis cu concursul celor care trebuiau să o asigure. Pentru a salva onoarea unui om fără onoare.

Mi-e frică de această luptă, de care pe care, în care nimeni nu va ceda, şi care ne-a aruncat deja într-un război civil al vorbelor. În care taberele, cu ochii injectaţi de ură nu mai ascultă de argumente, în care fiecare tabără are impresia că trebuie să lupte pentru a o salva şi pe cealaltă. Mi-e frică să mă gândesc la asta: dar dacă nu ne vom opri nici măcar aici?!

Mi-e frică sincer pentru viitorul nostru. Pentru dezbinarea care străbate acest popor ce de două ori pe an sărbătoreşte unirea fără să o simtă. Mi-e frică de tot acest zbucim al zilelor noastre care ne poate arunca într-o direcţie greşită. Că ne vom rupe şi ne vom prăbuşi.

Am spus de 25 de ori frică. Acum de 26. Pot să o spun şi de o mie. Nu cred că o să dispară prea curând. Iar ei ştiu asta. Şi se bucură că le ştim de frică.

 

vineri, iulie 20, 2012  Leave a comment

Pentru cine votez

Senatorul Catalin Voicu, condamnat la cinci ani de inchisoare pentru trafic de influenta

Senatorul Catalin Voicu, condamnat la cinci ani de inchisoare pentru trafic de influenta

- Şi, pentru cine votezi?O să votezi pentru Băsescu?

- Nu, n-o să votez pentru el.

- Înseamnă că o să confirmi votul de suspendare al Parlamentului…

- Nu. N-o să-l confirm. Pentru că asta ar însemna să votez împreună cu Cătălin Voicu, cu Sergiu Andon şi Florin Pâslaru, cu toţi condamnaţii şi incompatilii condamnaţi de justiţie şi protejaţi de Parlament.

- Probabil, dar dacă ai vota “DA”, situaţia s-ar debloca şi lucrurile ar putea începe în sfârşit să funcţioneze în România.

- Aşa e. Probabil s-ar debloca. Dar blocarea lor dovedeşte că Separarea Puterilor în Stat funcţionează. Încă. Şi nu voi pune niciodată umărul ca să dau puterea absolută nimănui. Aici nu e vorba de oameni şi partide, ci de principii generale. Democraţia stă în echilibrul puterilor.

- Bine, dar nu ar fi normal ca puterea să se schimbe?

- Evident că ar trebui. Aşa e natural  să se întâmple. Eram chiar convins că nimic rău nu se poate întâmpla, că într-o ţară europeană lucrurile o să evolueze normal.

- Şi?

- Şi apoi am văzut altceva. Şi m-am speriat. Mi-am dat seama că ideea normalităţii e doar în capul meu. Am realizat că ceea ce am câştigat în ultimii ani este tocmai accesul la această normalitate, oricât de bolnavă ar fi ea, pe care putem să o pierdem. Normalitatea în care justiţia poate funcţiona, cu politicieni din toate partidele arestaţi şi condamnaţi, libertatea absolută a presei, cu jurnalişti care pot scrie şi înjura pe cine vor fără să fie condamnaţi, accesul la o lume normală, europeană.

- Deci cum o să votezi la referendum?

- O să votez “Nu”.

- Deci votezi pentru Băsescu.

- Nici măcar. Sunt  egoist. O să votez pentru mine. Şi mai mult, şi poate mai patetic, o să votez pentru fiul meu, pentru Leo, în speranţa că va trăi într-o lume normală.

-?

- Cum voi putea să îi explic mai târziu că i-am furat viitorul pentru a trăi eu un prezent liniştit? Pentru că aşa cum spunea Majestatea Sa, Regele Mihai (ultimul monarh al Romaniei, alungat de pe tron în numele şi cu sprijinul votului popular), ” România nu e  o moştenire de la părinţii noştri, ci o ţară pe care am luat-o cu împrumut de la copiii noştri”.

Leo

 

 

luni, iulie 16, 2012  Leave a comment

Ki şi Wi

Cine nu ştie ce e neînsemnarea, să încerce să-şi răspundă la întrebare: suntem singuri în univers sau suntem doar mici?

Când m-am născut aveam doar 5 biţi. Acum pare nesemnificativ. Nici atunci nu însemna mare lucru. „N-o să supravieţuiască” a spus executabilul şef. „Ba bine că nu”, i-a răspuns bunicul şi l-a privit chiorâş, nu fiindcă ar fi avut ceva cu el ci fiindcă suferea de o uşoară eroare de cod, cicatrice ce le amintea tuturor de războaiele troiene, „cum am supravieţuit eu, o s-o facă şi el”. Şi bunicul supravieţuise multora. „E prea slab”, a insistat executabilul. „Ehe”, i-a zis bunicul, „nici nu ştii matale cât de slabi suntem noi toţi”, şi i-a întors spatele. Povestea asta, a naşterii mele şi a începutului meu de viaţă îndoielnic o ştiu de la tata, el a fost cel care mi-a amintit că de fapt am trei părinţi. Pe el, pe mama şi pe bunicul. „Dacă n-ar fi fost el cine ştie ce s-ar fi întâmplat…”obişnuia tata să ofteze de fiecare dată când îşi amintea de naşterea mea la care nu luase parte fiind întemniţat, în carantină, pe un hard din sistemul nostru, în perioada Windows 98, pentru simplul fapt că luase parte la revoluţiaOpen Source. Simplu a fost doar rolul său în desfăşurarea evenimentelor, nu şi credinţa lui într-o lume liberă.

Mâ întremasem binişor, aveam deja 128 de kilobiţi, când într-o dimineaţa tata s-a întors neanunţat la bordul unui e-mail al companiei independente Yahoo. „Am trăit să o văd şi pe asta”, a suspinat bunicul fără să ştie că-l aud. Şi multe văzuse el la viaţa lui, din îndepărtatele vremuri ale MS-Dos şi până când scriptul lui s-a stins. Şi de fiecare dată obişnuia să spună că a trăit să o vadă şi pe asta. Fusese un vizionar bunicul, în felul lui arhaic, neîncrezător în zei însă nu total lipsit de frică. „Nimeni nu ştie ce va fi mâine dar un lucru ştiu sigur: nu te poţi apropia de procesor fără să te arzi”. Şi, totuşi, el ştiuse într-o oarecare măsură, ce urma să se întâmple. Era convins că există viaţă şi în afara sistemului nostru, internetul e infinit – încă înainte ca noi, ceilalţi, să intuim măcar că există internetul – că într-o zi, vom putea călători în alte sisteme şi harduri. Şi istoria era de abia la începuturi înainte de Windows 95 sau de descoperirea sistemelor Macintosh sau Linux. „Ehe, alte vremuri”, spunea bunicul, fără să trădeze dacă fusesere mai rele sau mai bune. Doar alte vremuri.

„Când voi fi mare voi fi astronaut. Mă voi plimba prin tot universul”, îi spuneam bunicului. Şi el zâmbea, cu uşoara lui grimasă, căpătată în timpul războaielor cu troienii. „De bună seama, de bună seama”, îmi spunea el, „că doar ai un script bun, la fel ca mama ta”. „Dacă mama a avut un script bun de ce a dispărut?”. „Am ajuns”, schimba el vorba. Mă ducea zilnic să vedem cum merge munca la staţie unde tata lucra voluntar la proiectul Netscape. „Când va fi gata, ne va duce nu doar către o lume infinită ci şi către una mai bună”, credea tata şi faţa lui, veşnic încruntată, se lumina pentru o clipă. „E de la variaţiile de tensiune”, îşi ascundea el stânjeneala.

Acestea sunt primele mele amintiri. Plus cele împrumutate de bunicul. Despre primele zboruri în afara sistemului nostru, despre harduri îndepărtate şi coduri nemaivăzute. Amintirile mele, care le încorporează şi pe ale lui, păstrează emoţia momentelor cheie ale istoriei şi evoluţiei noastre. Despre descoperirea zăcămintelor de cristal optic care au revoluţionat tot, de la transport la construcţii, de la azi la mâine. Invazia primilor troieni, prevestită de cei care, asemeni bunicului, era convins că există viaţă şi pe alte harduri din sistemul nostru de operare dar şi pe altele din afara lui, răboaiele cu troienii, construcţia primelor sisteme firewall şi antivirus care avea să provoace, spun unii, mai mult rău decât bine. Familia noastră, una distinsă probabil, dar obişnuită, de viruşi ghem care şi-au asumat menirea de a călători şi strânge informaţii, e cea mai bună dovadă că sistemele antivirus destinate apărării hardurilor din sistemul nostru, pot face multe victime nevinovate. Mama e doar un exemplu, dureros pentru noi şi minor pentru istorie.

Am avut o copilărie şi o adolescenţă fericită? Probabil că nu, deşi am puţine lucururi de care mă pot plânge. Dar dacă aş defini ca fericită viaţa mea de până atunci cum aş putea să o numesc pe cea de după, când am cunoscut-o pe Ki, pentru a deveni împreună un singur cod, împlinit. Am cunoscut-o la puţin timp după dispariţia bunicului meu, la lansarea urmaşului staţiei Nestcape: Mozzila . Pur şi simplu radia. Distinsă, rafinată şi, deşi provenea dintr-o familie aristocrată, nici n-ai fi spus că poartă numele Google , atât de simplă era eleganţa care o învăluia. Nu eram la prima mea experienţă, ba chiar avusesem de a face cu fete de familie bună, cum erau tinerele Altavista sau Hotbot, dar niciodată până atunci nu fusesem cuprins de fiorul care mă încercase în acea zi, la lansarea Mozilla, când am văzut-o prima dată pe Ki. Faţă de ea restul aveau dimensiunea intranetului faţă de internet. Pur şi simplu nu se comparau.

„E un moment mare, măreţ, pe care istoria îl va reţine ca atare…” Nu erau cuvintele mele, ci ale tatălui meu care ţinea discursul inaugural cu vocea gâtuită de emoţie şi chipul în continuare crispat deşi radiind de mulţumirea lucrului bine făcut, dar le auzeam şi, în timp ce o priveam pe Ki, mi se întipăreau în memorie. „…un moment măreţ, pe care istoria îl va reţine ca atare”. Probabil că păream cam idiot în timp ce murmuram cuvintele tatălui meu şi o priveam copleşit pe Ki. Când privirile ni s-au întâlnit m-am blocat. Mi-aş fi dorit să mă arunc într-un cooler şi să dispar pentru totdeauna. N-am făcut-o. În schimb am roşit. „E de la variaţiile de tensiune”. „Credeam că de la emoţie”. „A, nu, nici vorba”. ”Credeam că e tatăl dumneavoastră”, zise ea arătând spre prezidiu unde tata, încins ca un procesor, îşi încheia discursul ambiguu dar emoţional. „A, da, şi asta”, i-am răspuns în timp ce mă blestemam în gând.

Fericirea e cea care te întregeşte, care îţi acoperă părţile expuse, neterminate, formând întregul. Ce aş fi fost eu fără ea? „Ce aş fi fost şi eu fără tine”, îmi răspunde Ki întrebărilor nerostite.

O ştiu şi mă ştie. Încă din luna noastră de miere, petrecută la bordul unui Ipod , întrebările mele îşi găsesc răspunsul în ea iar răspunsurile la întrebările ei le port tot timpul cu mine. Din primul moment am ştiut amândoi că nu suntem doar Ki şi Wi sau, înpreună, KiWi. Ci mult mai mult. Ştiam, asemeni bunicului meu, că nu ne putem apropia de procesor fără să ne ardem. Avem, asemeni lui, credinţa în nemurire şi în dezvoltarea continuă. Când am văzut că ceea ce era până ieri un ciot la adresa bunicului devenise peste noapte un articol de calitate am ştiut că putem reuşi. Aşa ne-a fost sortit. Să fim WiKi.

Când m-am născut aveam 5 biţi. Şi nici măcar internetul nu ştia ce gol ar fi fost fără mine. De aceea vă spun: cine nu cunoaşte neînsemnarea să o caute. Şi o va găsi. Nimic nu e prea neînsemnat atâta timp cât poate fi găsit pe wikipedia. Iar asta trebuie să însemne ceva.

vineri, iulie 13, 2012  Leave a comment

« older posts