Vă mai amintiţi gluma lui Păstorel în faţa funcţionarilor de la Fisc? N-am venit că am venit, am venit că n-am venit? E, cam aşa s-au trezit şi intelectualii contemporani, că au sau n-au venit, luaţi pe sus de decizia Guvernului de a impozita, de pe o zi pe alta, printr-o procedură aberantă, drepturile de autor. Şi duşi au fost la finanţe unde au dat piept cu birocraţiunea. Şi atunci s-a născut firesc revolta.

Sindicatele presei – una dintre cele mai afectate bresle – dau premii pentru vorbe frumoase, se joacă de-a deontologia, se transformă în acţionariate de media ce beau şampanii cu politicienii, în timp ce aproape toţi jurnaliştii au ajuns din angajaţi, freelanceri, plătiţi pe drepturi de autor. Şi lor ar trebui – patronatelor aflate în cârdăşie cu sindicatele – să le mulţumească jurnaliştii.

Sunt solidar la modul sincer şi absolut cu foştii mei colegi de breaslă şi cu demersul lor de a lupta cu nedreptatea. Am practicat şi eu când eram jurnalist, solitar ce-i drept şi din (alte) motive principiale dar impersonale, nesupunera civică. E adevărat că am ajuns cu duba poliţiei la tribunal, dar asta e altă poveste, din altă vreme.  Dar nu pot să nu remarc supriza sinceră a multor ziarişti care s-au lovit pentru prima dată şi au simţit pe propria piele absurditatea sistemului. Pentru că, oricât de mare e haosul în care i-a aruncat ultima măsură a Guvernului şi, mai ales, aplicarea ei, non-sensul nu e nou venit pe holurile funcţionarilor din România. Cozile de la forţele de muncă cu care se luptă angajatorii când depun acte în numele angajaţilor sunt vechi de ani de zile şi nemulţumirea oamenilor, ignorată, s-a cronicizat demult. Măsura impozitării drepturilor de autor se inspiră chiar din practica acestui sistem tâmp. Doar că mulţi jurnalişti doar acum au aflat. O lume care-şi clamează puterea prin deţinerea informaţiei îşi dovedeşte slăbiciunea prin ignoranță.

Redactorii şefi ar trebui să fie realmente supăraţi pe oamenii lor, pentru că au pierdut atâţia ani subiecte grele şi de interes general. Mulţi dintre jurnalişti, furaţi de discursuri politice, poveşti criminalistice, vedete pe cât de banale pe atât de stridente, au luat contact brutal, parcă pentru prima dată, cu lumea aberantă în care de fapt trăim.

Bine aţi venit România! Aţi venit c-aveţi venit?

S-a dezvoltat în ultimii ani un curent critic la adresa desenelor animate moderne, manifestat atât de oameni de televiziune (sau din mediul cultural) cât şi de cei politici. S-a vehiculat, nu de puţine ori, necesitatea unui filtru, a unei cenzuri, pentru a proteja destinatarul lor final, copiii. Principalele critici au fost violenţa excesivă şi limbajul uneori trivial cu accente sexiste, faptul că desenele pentru copii au devenit cam prea pentru adulţi.

Dar nu excesiva lor adultizare e problema ci, oricât de straniu ar suna, dezumanizarea personajelor de desen animat. Nu doar pentru că sunt de cel mai multe ori robotizate, cum e cazul Transformers, ci pentru că noile trenduri din tehnica desenului animat propun personaje active din punct de vedere al comunicării verbale, dar aproape sterpe din punct de vedere non-verbal.

Priviţi un desen animat modern şi unul clasic şi  constataţi diferenţele. “Tom & Jerry” e, din punct de vedere educaţional, la fel de nociv ca unele desene moderne, abundă în violenţă iar personajele sunt perfect imorale în logica lor. Însă ceea ce le deosebeşte este compoziţia non-verbală a personajelor. Priviţi puţin expresivitatea personajelor (de origine animală) care comunică prin toate părţile fiinţei lor, de la vârful cozii şi până la ultima geană, şi comparaţi-o cu un desen animat contemporan, exploziv în dinamică, complex în dialoguri dar, de cele mai multe ori, nul din punct de vedere emoţional.

Un desen animat clasic educă mai mult decât o mie de cuvinte, pentru că un copil atent la Tom şi Jerry va creşte cu atenţie către gestica, sentimentele şi dorinţele celorlalţi. Iar acest timp de comunicare e baza umanităţii, pentru că societatea înseamnă comunicare şi interacţiune cu ceilalţi.

Aşadar, problema nu e atât violenţa şi nici sexualitatea din desene, care pot fi catalogate ca aberante atunci când sunt vizionate de copii, dar rămân totuşi în limitele unui uman deplasat, cât lipsa emoţiilor şi comunicarea lor. În fond cât de empatici social pot deveneni copiii atenţi la sentimentele roboţilor?

Legile pot garanta în teorie dreptul la viaţă. Însă doar natura garantează, în practica, dreptul la moarte, cu adevărat inalienabil şi inevitabil. Nu vă speriaţi, nu e un material morbid, despre morţi, care nu fac rău, ci despre cei vii, care nu le dau pace morţilor.

Despre omul care nu-şi mai aparţine sieşi, ca viaţă şi ca moarte. Despre patologia morală, de vecină de bloc bârfitoare, care ne face să ne băgăm nasul în viaţa dar şi în moartea altora. Şi, marele, nemăsuratul nostru patetism.

O ţară întreagă nu mai poate trăi dacă nu ştie totul despre moartea Mădălinei Manole care, până la proba contrarie, s-a sinucis.  Şi aici nu e vorba despre o evaluare etică a situaţiei, dacă a făcut bine sau rău, dacă e moral sau nu. Ci despre constatarea unui fapt ireversibil consumat. Sinuciderea este o opţiune (foarte intimă şi personală), fie că ne place sau nu, a celui care se sinucide. Un sinucigaş, prin definiţie, nu cere voie nimănui. Dacă ar cere, ceilalţi l-ar opri.

Deci, gata, femeia nu mai vroia să trăiască. Vroia să moară! Acceptaţi asta. Dacă şi-a lăsat în urmă un copil mic, un soţ şi o viaţă, dacă s-a rupt cu greutate de toate astea, înseamnă că a avut suficiente argumente şi voinţă să o facă.

Şi nu mai îi tot daţi înainte cu creştinescul Dumnezeu să o ierte. Pentru că sinuciderea e inacceptabilă din punct de vedere al bisericilor creştine tradiţionale.

Fredonaţi “Fată dragă, nu fi tristă fiindcă e păcat” şi lăsaţi-o în pace! E moartea ei. Şi nu vă aparţine.

Pentru că la început n-am făcut-o. Dimpotrivă. Pentru mine, ardeleanul venit în Bucureşti, Oborul era la fel de murdar, ostil şi impersonal ca Gara de Nord, spaţiu de tranzit superficial, înconjurat de garguii săi ameninţători, care sunt taximetriştii pirat.

Şi acum Oborul e la fel de murdar, ba parcă şi mai improvizat, cu aerul său de provizorat dat de eternele lucrări de construcţie şi renovare care îl restrâng şi mutilează. Dar acum privesc altfel Oborul. Am învăţat să închid uşor ochii, să-l privesc printre pleoape, să focalizez uşor pieziş mulţimea care populează acest furnicar. Să trec fără să încerc să disting ceva anume din zumzăitul care te întâmpină ca un cor de vuvuzele încă de la intrare. Pentru că în Obor nu intri ca într-un mall, nu treci printr-o perdea de aer într-o altă lume, aseptică, ruptă de restul realităţii bucureştene. Nu, ca să intri în Obor trebuie să te strecori, să te arcuieşti, să ocoleşti ofertele agresive care te întâmpină. Trebuie să treci printre vânzătorii de telefoane furate care ţi-ar putea vinde la ieşire, propriul telefon furat la intrare, să eviţi vânzătorii de ţigări de contrabandă şi pe cei de nimicuri chinezeşti.

În Obor nu te arunci pur şi simplu, pentru că te va strivi. În Obor îţi flezexi genunchi şi te apleci aşa cum o faci când vrei să sari de la înălţime. În Obor intri ca în apă şi înoţi printre oameni ca printre valuri. Rigiditea şi încrâncenarea nu au ce să caute aici. Te vei sufoca în propriile sentimente.

Îmi place pentru că aici gurmandul din mine amuşină printre rafturi, ştie să treacă cu vederea carnea ieftină şi dubioasă de pui, brânzeturile nu tocmai proaspete şi să găsească piept de raţă şi pulpe de ied, caş dulce de Sibiu sau telemea de Tulcea, crap de Dunăre sau guvid crescut sub stabilopozii de la Neptun. De ştii unde să cauţi, aici vei găsi mântuirea.

Iubesc Oborul pentru că e o bucată de Românie frustră, în care ţăranii cu două clase se întâlnesc cu profesorii universitari pentru a se târgui. Pentru că aici sunt măruntaiele acestei ţări, cu tot ce au ele, bun, funcţional sau ruşinos.

Îmi place frumuseţea Oborului. Pentru că frumuseţea lui e e asemeni frescelor păstrate pe alocuri în bisericile medievale, aruncate disparat prin colţuri de pereţi terni şi goi, bucăţi de frumos.

Iubesc Oborul pentru că e real. În ciuda prefecăturilor de tot felul, de la fructe şi legume de import  vândute ca româneşti, de la frumuseţea de plastic a decoraţiunilor chinezeşti, trăieşte în Obor o anumită onestitate a escrocheriei, o minciună şugubeaţă şi o lipsă de încrâncenare.

Îmi place Oborul pentru că aici o bancnotă de 1 leu şi subdiviziunile sale încă reprezintă ceva. De 1 leu chiar poţi cumpăra ceva şi să primeşti chiar şi rest.

Îl iubesc pentru că e o lecţie de geografie, de care vânzătorii sunt ataşaţi. Originea e destinul lor cu care se mândresc. Pentru că vând telemea de Constanţa, slănină de Deva, pepeni de Dăbuleni, mere de Buzău. Sunt oameni care îşi iubesc locul de unde vin şi se uită urât la cei care înceară să le vândă bunul renume revânzând marfă străină, ce n-a văzut o brazdă din pământul pe care ei calcă zi de zi.

Îmi place Oborul pentru că e viu, la cel mai propriu mod. Aici  lucrurile sunt vii, trăiesc, se alterează şi mor. Mirosurile tari se insinuează de pretutindeni. Aromele puternice de carne, sânge, osânză, peşte, fructe şi legume, dau viaţă acestui furnicar alături de mirosurile de bere răsuflată, vinuri botezate sau rachiuri ieftine.

Iubesc Oborul pentru că e cosmopolit. Mai cosmopolit decât universitatea unde civilizaţia îţi impune un politically correct ipocrit. Aici, în viermuiala asta ţigănoasă, chinezii şi arabii sunt la ei acasă, românii îi iubesc, lucrează cu ei şi îi înjură cu aceeaşi sinceritate lipsită de patimă ca pe vecinii lor.

Îmi place Oborul pentru că intru în el ca într-o petrecere la care ajungi cu întârziere şi toată lumea deja petrece şi tu nu ai băut nimic dar deja pluteşti dus de valul format de ceilalţi oameni din jurul tău. Şi îl iubesc pentru că de fiecare dată mă întorc mai viu.

Aşa că, de veţi vedea un tânăr mergând pe vârfuri prin târg , privind avid şi amuzat, să ştiţi că eu sunt, şi mă bucur de Obor.

Statul e corupt, prost, incompetent, leneş, ostil. Dar statul e o entitate abstractă, materializată de cei care o reprezintă şi întruchipează zi de zi: politicieni şi funcţionari. Am fi putut trăi mai bine? Cu siguranţă. De ce nu trăim? A cui e vina? A noastră, a fiecărui din noi, şi a celor care ne conduc de 20 de ani. Dar, fiecare popor are conducătorii pe care îi merită. Îi înjurăm, dar îi alegem de fiecare dată. Unii sunt în politică dinainte de a mă naşte eu, alţii au ajuns la al 4 şi al 5-lea mandat în Parlament. Şi nu poţi să faci de fiecare dată aceeaşi prostie şi să te aştepţi la rezultate diferinte.

Tensiunile sociale de astăzi sunt parte a alegerilor şi percepţiilor noastre, covârşitor greşite. A felului nostru de a fi şi de a gândi. A actualului Guvern care ia decizii târzii şi contradictorii. A Opoziţiei care inflamează opinia publică fără să aibă nicio soluţie alternativă. A jurnaliştilor care se pare că au găsit întruchiparea răspunsului suprem la criza actuală în filozofia muzicală de tip B.U.G. Mafia. A noastră, a celor care aşteptăm după 20 de ani, de la stat, democraţie, libertate şi prosperitate.

E o problemă de percepţie gravă. Pe care am subliniat-o şi cu altă ocazie. Totală lipsă a simţului civic, absenţa aproape completă a conştiinţei colective, indiferenţa faţă de proprietatea comună, dubla măsură pe care o aplicăm când e vorba de casa noastră şi când e vorba de ţara noastră.

Supremă ipocrizie, principala caracteristică a acestui popor, a cărui zi naţională e Marea Unire, e tocmai lipsa de unitate. Scindarea dintre bugetari şi privaţi, falia care se deschide între cele două Românii, trădează frumoasele noastre minciuni.

Ca tată al unui copil nenăscut încă şi plătitor de ipoteci până după majoratul acestuia, ca fiu a doi pensionari (unul dintre ei invalid dar care, în ciuda handicapului, şi-a dus munca la bun sfârşit) cu venituri modeste, direct şi profund afectat de actualele măsuri, nu pot totuşi să nu remarc şi în cazul de faţă dubla măsură pe care o aplicăm realităţii.

Pentru un popor care consideră că și copiii trebuie să muncească, să aducă bani în casă şi să contribuie cot la cot cu ceilalţi  la bugetul familiei, aplicăm diferit măsura când e vorba de societate în ansamblul ei. Dacă familia nu are bani pentru tot ce îşi doreşte, îşi restrânge cheltuielile, dar când vine vorba de bugetul comun, statul ar trebui să procedeze diferit. În fond, reducerea dramatică a cheltuielilor bugetare  înseamnă să cheltui mai puţin din banii pe care nu îi ai. E o problemă de percepţie. Românii spun că statul le ia din bani, pe când corect ar fi că le dă mai puţin.

Luat individual, fiecare caz afectat de viitoarele măsuri poate fi dramatic. Dar o şi mai mare dramă e că nimeni nu depăşeşte stadiul propriei şi actualei nevoi. Copiii noştri vor primi, probabil, aşa cum ne dorim, pe mai departe pamperşi de la stat, cu riscul creşterii datoriilor viitoare. Să trăim bine. Măcar azi. Că mâine vom mai vedea ce va fi.Vor avea acum scutece, cu riscul de a rămâne în curul gol pe mai târziu. Pentru că, aşa cum spunea o parodie după Barbu Ştefanescu Delavrancea din perioada comunistă: datoriile nu sunt ale mele, ci a urmaşilor, urmaşilor noştri.

Vor creşte mari şi frumoşi pentru a plăti datoriile asumate acum şi să contribuie la fondul de pensii al unei mase gigant de pensionari. Adică  noi, actuala clasă de decreţei, cea mai mare generaţie pe care a avut-o şi mutilat-o vreodată România.

Astăzi am donat sânge în cadrul unei acţiuni iniţiate de către Federaţia Română de Rugby. Şi mi s-a  urcat la cap sângele când am văzut ineficienţa economică a mencanismelor de stat.

Pentru o acţiune la care erau aşteptaţi puţin peste 20 de donatori, Centrul de Transfuzii Bucureşti (bănuiesc că de ei e vorba) au deplasat nu mai puţin de 7 persoane (şapte)! O doamnă mi-a dat un formular şi mi-a luat temperatura, o altă doamnă mi-a luat tensiunea şi o a treia mi-a recoltat câteva picături de sânge pentru a-mi determina grupa de sânge. Al patrulea angajat, un domn, mi-a zâmbit doar. Probabil era şoferul. La o altă masă, o altă doamnă (dintre cele două , nu ştiu ce făcea cealaltă) mi-a înmânat carnetul de donator care cuprindea doar numele şi data donării. Semn că data viitoare, o altă doamnă, îmi va determina din nou grupa sanguină. Şi aşa am ajuns în cele din urmă, cu proaspătul meu carnet de donator, la cea de a şaptea persoană, o doamnă simpatică, cea care de fapt se ocupa de recoltare, la două aparate simultan.

Dacă mai calculăm că cele şapte persoane s-au deplasat (şi au primit un spor de deplasare) cu cel puţin două maşini, şi pentru fiecare donator statul plăteşte 7 bonuri de masă (nu cunosc valoarea  bonurilor, deoarece au fost donate în cadrul acţiunii unei familii nevoiaşe), plus o zi liberă acordată de stat donatorului şi plătită de angajator, tind să cred că fie aparatul de stat e ineficient,  fie sângele românului are o valoare de piaţă exagerată.

Nu vreau să arunc cu piatra în toţi bugetarii activi, dar câţi oameni  ar fi fost necesari/deplasaţi pentru această acţiune, dacă ar fi fost organizată de un organism privat?