Frica

Când vrei să reţii un cuvânt îl repeţi de zece ori, când vrei să-i omori înţelesul îl repeţi de o mie.

Vreau să spun frică de o mie de ori. Până îi pierd înţelesul.  Dar de fiecare dată când văd, citesc şi simt cuvântul parcă mi se face şi mai frică. Cuvântul frică nu ştie de frică! Uitaţi-vă la el. Cum arată. Cum se comportă. Cum ne sfidează. Frica ştie că e nemuritoare.

Frica e o boală incurabilă, contagioasă şi, vai, atât de banală. Nu există pic de solidaritate între bolnavi. Pentru că nu e o boală oarecare. Nu te ajută cu nimic să ştii că mai sunt şi alţii ca tine. Dimpotrivă. Frica altora îţi sporeşte frica. Frică la pătrat. La cub.

Nu există compasiune pentru frică. Nu strânge nimeni bani să vindece lumea de frică, nu există o zi mondială în care să sărbătoreşti frica.

Scriu despre ea încercând să-i epuizez sensul. În zadar. Acum o simt fizic. Apăsându-mă pe piept, străbătându-mă ca şuierul care anunţă cutremurul, ca vântul care aduce nori întunecaţi ca să umple pământul de frica furtunii. Frica mă sfidează din interior.

De ce îi e frică lui Crin Antonescu de STS într-atât încât să îşi dorească să îi schimbe de urgenţă şeful? Nu cred că faptul că Traian Băsescu mai poate vorbi în ultimele zece zile de suspendare gratuit la telefon este motivul. Pe cine nu vrea Crin Antonescu să sune Băsescu? Sau pe cine vrea să sune Antonescu fără să ştie Băsescu? De ce atâta grabă?

Până acum a fost o luptă politică, absurdă şi stupidă. Chiar şi cu miniştrii care reprezentau mai mult partidele lor decât ţara. Dar erau doar politicienii, între ei. Când ajungem însă la serviciile speciale jocul capătă aspecte înfricoşătoare. Închid ochii şi fac abstracţie de personaje. Nu aş vrea ca nimeni, de dreapta sau stânga, să mai aibă vreodată puterea absolută. Faptul că unul ştie de frica celuilalt îmi diluează frica. Când Băsescu a numit şefii SRI şi SIE din rândul Opoziţiei (la SIE chiar de două ori), m-am mai liniştit. Dar acum, când am văzut cât de simplu e în definitiv să înlături tot ce te desparte de controlul absolut,  frica revine şi mă copleşeşte.

Îmi e frică să nu fi atins un apogeu al mediocrităţii. În care un om, ajuns senator conjunctural, prin redistribuirea voturilor, devenit tot conjunctural preşedinte al Senatului, după ce a fost unul dintre cei mai absenţi reprezentanţi ai poporului care nu l-a ales, cocoţat în urma concursului de împrejurări atent studiate preşedinte interimar, vrea să schimbe tot pentru a avea puterea supremă.

Mi-e frică să nu ne trebuiască ani de zile până când cineva o să mai ia în serios o diplomă emisă de o facultate din România. Că întregul sens al excelenţei a fost compromis cu concursul celor care trebuiau să o asigure. Pentru a salva onoarea unui om fără onoare.

Mi-e frică de această luptă, de care pe care, în care nimeni nu va ceda, şi care ne-a aruncat deja într-un război civil al vorbelor. În care taberele, cu ochii injectaţi de ură nu mai ascultă de argumente, în care fiecare tabără are impresia că trebuie să lupte pentru a o salva şi pe cealaltă. Mi-e frică să mă gândesc la asta: dar dacă nu ne vom opri nici măcar aici?!

Mi-e frică sincer pentru viitorul nostru. Pentru dezbinarea care străbate acest popor ce de două ori pe an sărbătoreşte unirea fără să o simtă. Mi-e frică de tot acest zbucim al zilelor noastre care ne poate arunca într-o direcţie greşită. Că ne vom rupe şi ne vom prăbuşi.

Am spus de 25 de ori frică. Acum de 26. Pot să o spun şi de o mie. Nu cred că o să dispară prea curând. Iar ei ştiu asta. Şi se bucură că le ştim de frică.