Impulsul pleaca parca de nicaieri, se rasfringe pe canale numai de el stiute, se imprastie cu viteza, se distribuie si redistribuie, se multiplica, explodeaza in mii si mii de electrostimuli care inainteaza cu viteza nebuniei. Pe culoare ascunse, multiplu ramificate, fuge, alearga, goneste. Gata! A ajuns!

M-am trezit!

Ce ne trezeste de fapt? Ce determina acest stimul nervos sa ne trezeasca, dincolo de sonerii, telefoane, batai in usa sau in geam, cine din noi le raspunde tuturor, soneriilor, telefoanelor, batailor in usa sau in geam? Deschid ochii. O lumina confuza, laptoasa si totodata intunecata ii inunda lenesa ca o mama care te trezeste parca impotriva vointei ei si a carei mina ezita nehotarita daca sa te scoale sau sa te legene. Si totusi…Sint deja treaz. Prea repede. Privesc buimac in jur. Nu recunosc nimic, sau aproape. Imi par cunoscute fragmente din toate lucrurile care ma inconjoara, dar ansamblul imi e total strain. Pare a fi camera unei matusi uitate care sta departe, departe. Unde sint? Cum am ajuns aici? Incerc sa-mi amintesc ce s-a intimplat. Nu am baut. Cea mai la indemina explicatie, in care imi puneam mari sperante, a cazut. O camera mica, curata, dar fara mobilier, cu exceptia patului pe care stau eu, ma inconjoara cu un amestec vag de familiar diluat intr-o mare de necunoscut. Ma ridic precaut din pat si inaintez pe un hol intunecos flancat de usi. In stinga o baie, in dreapta o debara meschina in care pare ca nu mai incape nimic cu exceptia usilor, in fata, iesire, spre un coridor rece si ingust. Ies si o las in urma deschisa, poate pentru a ma intoarce, usa garsonierei strain-familiare care m-a gazduit. Inaintez. Merg usor sau mai degraba alunec spre parter. Un etaj, doua, un mezanin. Ajung intr-o strada. Pustie. In plina zi. Dar ce e cu aceasta zi? Imi ridic ochii spre cer sa vad de unde strania senzatie ca ceva e in neregula cu acea zi si ca, trezirea mea intr-o camera dintr-o cladire straina, e cel mai nevinovat lucru care mi se poate intimpla. Privesc spre cer si il vad: la doar citeva palme deasupra cladirii din care tocmai am coborit si care nu cred sa aiba mai mult de 17-20 de metri, straluceste in irizatii cenusii un soare aproape negru. Un astru intunecat cu raze pe masura, cobalt cenusiu, rosu cupru, galben mustar. Culori puternice, intunecate, nesanatoase, de vitraliu de biserica gotica, prin care lumina zilei se filtreaza deopotriva prin fum de luminari si aer inchis, bolnavicios. Privesc in jur. Pustiu. Sint singur, pe strada, in cladirile de vizavi sau de aiurea, nu e nimeni in ciuda freamatului continuu care se aude ca venind de nicaieri.
Pornesc cu pasi nesiguri. Ma indrept fara scop in acest univers straniu, colat din tablourile lui Hieronymus Bosch. Parca sint in visul cuiva si, intimplator, ma aflu aici printr-o transmutare perfida. Ce caut eu aici? Privesc in jur si nu inteleg. Cladiri curioase ma privesc oarbe prin ochiurile lasate pentru geamuri dar frustrate de ele, structuri solide, metalice, strabatute de cabluri de otel, scari care urca, pasarele care leaga, cai ferate care pornesc de nicaieri si duc spre niciunde. Un cartier total necunoscut mie, in care se amesteca bucati de normal si natural cu segmente maladive si abstracte. O constuctie iluzorie si inutila, prin forma, culori, destinatie. Trec pe linga un paravan pe ale carui margini razbat jocuri de lumini. Ma atrage irezistibil poate si pentru faptul ca, spre deosebire de tot restul, miscarea culorilor il face viu. Ma strecor printre tomberoane de gunoi pline cu deseuri nemaivazute si ajung in fata ecranului. Sint cu spatele. Ii simt doar imaginile arzindu-mi grabite spatele in vreme ce in fata mea e o fiinta. O femeie. E tinara. Bruneta. Se uita spre, prin sau peste mine. Siderata. Ma apropii de ea dornic sa-i disting trasaturile. Nu pare a-i pasa ca nu ma cunoaste.
Cu miinile tacute, tremurinde, ma atinge rece. Se lipeste de mine cu atingerea-i de sticla inghetata. “El e!” imi spune ea soptit infrigurat. “El e cine? Unde?”, o intreb. Nu-mi raspunde. Se prabuseste doar, tacuta, de parca intrebarea mea i-ar fi lichefiat vertebrele. O prind in cadere si ma mira faptul ca e usoara, foarte usoara, prea usoara, aproape eterica, un volum lipsit de continut. O intind si ma aplec deasupra ei. Ciudat. Desi nu are chip stiu ca e frumoasa. E bruneta, cu pielea alba. Si atit. Fara trasaturi, fara reliefuri si alte culori. Doar frumoasa. O frumusete in afara definitiei, dincolo de tot ce ar putea-o numi si descrie. Ce a speriat-o? Cine e acel el pe care l-a vazut undeva peste umarul meu, in spate, unde nu era nimic, cu exceptia acelui ecran gigantic pe care se derulau imaginile unei lumi cu capul in jos? Un pat cu cearceafurile murdare si mototolite, un tablou violent colorat deasupra unei noptiere din metal cromat. Cine e el? Sa fi vazut pe ecran altceva decit am vazut eu? “E fostul meu iubit”, imi spune ea soptit. Si-a revenit. Intinsa pe jos, cu coastele subtiri lipite de genunchi mei, cu mina intinsa intr-o ruga alungita spre fata mea imi vorbeste despre el. “Unde l-ai vazut?”.”Afara”. “Afara unde?”. “Afara…de aici…pe ecran…imaginile acelea, le cunosc, le recunosc”. Ii mingii fruntea in incercarea de a o linisti. “Nu intelegi!? Imaginile cu patul, da, astea, le cunosc, nu sint dintr-un film, sint din viata mea, din camerea lui, a fostului meu iubit”. Plinge incet, domol si cumpatat, fara resentimente, curativ. Se ridica greoi in ciuda aparentei lipse de greutate si se sprijina pe genunchii mei in vreme ce privim impreuna spre ecranul gigantic asezat in fata, deasupra noastra. Asa cum stam, eu in genunchi, ea intinsa in bratele mele, eu privind undeva in sus, ea urmindu-mi privirea, toata aceasta compozitie imi aminteste de o pictura renascentista probabil, intruchipind o Marie distrusa tinind in brate un Iisus mort, invins. Imaginile de pe ecran curg in continuare. Iar patul, o pereche de pantaloni aruncati, un zid, o usa, un hol mic, un intrerupator si o mina care apasa comutatorul, o alta usa, o baie in lumina unui tub de neon care isi face curaj sa lumineze, un halat de baie intr-un cuier, o oglinda, o fata de barbat . Toate rasturnate, cu capul in jos. “Ah”. Tipatul ei, scurt si ascutit coboara ca acele pasari care plonjeaza in apa, alungindu-se aidoma unor sulite, in cautarea prazii. Un soi de disperare bolnava in aceasta vinatoare, in tipatul fetei frumoase fara chip. “Sintem…sintem…”, gemea ea incercind sa articuleze. “…in baia lui?”, incerc eu sa o ajut.”Nu…doar el e in baie, noi nu….noi…noi sintem…in capul lui”. Se ridica infricosata si imi sopteste in timp ce se stringe la pieptul meu trasmitindu-mi parte din spaima ei: “acela nu e un ecran, ce vedem noi nu e o inregistrare, e chiar ceea ce se intimpla, acum”. Privesc cu atentie imaginile de pe ecran sa vad la ce face referire. “Nu intelegi”, se tinguie ea inghesuindu-se si mai tare in mine de parca ar vrea sa se ascunda undeva, in mine, “sintem in capul lui!”. Respir incet si ascult, parca pentru prima data, cu suprindere, propriul ritm al inimii. Deci asa functioneaza! Timpul pare sa fi inghetat o clipa, suficient de mult cit sa constat ca exista un decalaj intre momentele de expiratie – inspiratie si bataile inimii, cele doua momente nu se suprapun perfect, de parca citeva microsecunde am ramine in afara propriei noastre existente, undeva in aceste fractiuni de secunda diferenta, rest dintre “timpul respirat” si “timpul trait”. Sau poate ca timpul trait e doar un reflex al celui respirat sau un ecou, poate o reverberatie care ne pune in miscare ca pe un perpetum mobil… “Ma auzi ce-ti spun!?”. O privesc si mi se pare ca incep sa-i recunosc trasaturile. Ceata pare a se ridica incet si lasa sa se vada trasaturile fetei. Nu mi se mai pare frumoasa. Chiar deloc. In schimb, imi pare familiara. E fata de la magazin! Statea in fata mea, intre mine si cei doi batrinei cu ciinele, la coada la supermarket. Ea e! “Ma asculti!?”, striga in timp ce ma trage de guler spre fata ei “intelegi ce se intimpla?”. “Spuneai ca nu e un ecran”. “Exact! E imaginea rasturnata a realitatii. Refractia ei in creierul uman. In creierul lui, unde ne aflam si noi acum”. Poate ar trebui sa intreb altceva insa ma trezesc spunind: “cine e el?”. Ea ma priveste de parca lucrurile ar fi implicite si de la sine intelese. “Fostul meu iubit”. O privesc timp de parca raspunsul ei ar schimba bizara situatie in care ne aflam. “Si ce cautam noi…impreuna…in capul lui?”. Pare a se gindi o clipa, ii vine o idee, o paraseste, se infurie.”Ce mai conteaza ce cautam aici? Nu stiu nici cum am ajuns aici si nici nu-mi pasa de asta acum. Eu personal nu caut nimic, cu exceptia unei iesiri. Nu mai vreau sa stau in capul lui nici o secunda”. Se ridica voluntara in picioare, acum ca a identificat pericolul il poate infrunta. “Vino!”, imi spune rastit si, inainte sa-mi dau seama ce se intimpla, o urmez spasit. Mergem pe culoare intunecate pe care, din cind in cind, se reflecta irizatii de vitraliu, galbui, albastre si rosiatice. Culoarele sint vii, palpita. Nu mai recunosc nimic din jurul nostru. Nici macar necunoscutul de pina atunci. Alergam, poate pe aceleasi strazi pe care am venit insa colturile cladirilor s-au inmuiat in linii curbe, paralelipipedele s-au transformat in elipse, densitatea neteda a fatadelor a fost inlocuita de texturi striate, vinetii, lumina astrului intunecat nu mai cade in raze distincte ci filtrata printr-un paienjenis dens, poros. Undeva, nu foarte departe de noi, se aud, latraturile ireale ale unui ciine. “Acolo”, imi spune aratind undeva intr-un punct nedefinit si ma trage dupa ea. Latraturile in loc sa se apropie par a se indeparta si, in fata noastra se vede o femeie ingenunchiata tinind pe picioare, ca intr-o pictura renascentista intruchipind o Marie sprijinind pe ghenunchi trupul intins al unui Iisus mort, pierdut, un barbat. Scot un tipat scurt. Acolo, in genunchi e chiar ea, cea care ma trage in acelasi timp pe mine de mina si acum s-a oprit socata sa se priveasca, iar pe genunchii ei, intins, cu fata, miinile si picioarele pline de singe e el, fostul ei iubit. El pare a fi mort, ea pare sa-l plinga privind disperata spre un cer care nu se vede nicaieri. Ea imi da drumul la mina si se repede spre propriul alter ego pe care il alunga. Corpul lui, ramas fara sprijin, cade si dispare. “Idiotul!”, imi spunea ea revenind de parca nu s-ar fi intimplat nimic. Ma trage in continuare dupa ea, pe culoarele inguste, intunecate, printre forme si culori sumbre in timp ce-mi explica soptit: “idiotul, se gindeste la sinucidere”. Vreau sa o intreb ceva dar nu apuc, din fata vin spre noi doi batrinei. Barbatul o sprijina pe femeie care duce in brate un ciine. Animalul e mic si excesiv de blanos pentru talia lui incit iti face impresia ca daca l-ar lasa jos n-ar putea fi in stare sa umble singur si, in plus, e mult,mult prea temperamental, latra continuu, isteric, sacadat. Au ajuns la doar citiva metri de noi si ii recunosc. Sint batrineii de la magazin, cei care erau la coada in fata ei. Ne oprim cu totii precauti. Noi ne uitam la ei, ei la noi. “Cine sinteti voi?”, ii intreaba ea ofensiv. Inainte ca cei doi sa apuce sa deschida gura, sau poate au facut-o dar n-am auzit noi din cauza latraturilor, ii spun cine sint cei doi si unde i-am vazut. Ea ma asculta ingindurata, atenta la descrierea ordinii de la coada din magazin. Docili asculta si cei doi batrinei. Chiar si ciinele pare a se fi oprit din latrat, poate doar pentru a respira. “Stiu ce s-a intimplat. Stiu cum am ajuns aici!”. E rindul meu sa o ascult cuminte alaturi de cei doi batrinei care dau din cap fara sa inteleaga mare lucru. “Dinsii erau in fata mea la coada iar in spatele meu erai tu”. Eu aprob spusele ei care nu sint altceva decit ceea ce ii spusesem eu cu citeva minute inainte. “Asta stii si tu. Ce nu stii e ca atunci, in magazin, era si el. Atunci ne-am vazut ultima data. El a iesit la magazin in timp ce inca stateam la coada. Asta e ultima ultima lui amintire despre mine: eu stind intre tine si dinsii la coada!”. “Inteleg. Dar tu ai, scuze, ai avut o legatura cu el. Dar eu, sau dinsii, noi ce cautam aici?”. “Din intimplare. Privirea periferica v-a suprins in preajma mea, erati in aria de vizualizare. Asa am ajuns aici, prin intermediul ochilor”. “Ce s-a intimplat?”, intreaba batrinelul care s-a apropiat mai mult de noi, lasind-o in spate pe batrina cu ciine cu tot. Ea ii povesteste intreaga situatie, unde sintem, cum am ajuns si asa mai departe. Batrinelul da incet, docil din cap. Nu se mira, nu se sperie, nu exceleaza in reactii de nici un fel de parca ar fi un dat ca totul sa se intimple exact asa, in ordinea fireasca a lucrurilor. In cele din urma, se indeparteaza si ii spune si batrinicii ceva pe un ton jos, soptit. La fel ca si el, de parca momentele ar suferi de o repetitie suparatoare, batrinica asculta, da din cap, plina de intelegere si compasiune. Dupa ce termina de dialogat cu consoarta lui, cei doi se apropie si o intreaba pe ea, aproape scolareste de politicos:”si acum ce e de facut?”. “Ar trebui sa cautam o cale de iesire. Am stabilit cum am intrat, va trebui sa gasim acum calea de a ne intoarce de unde am plecat”. “Si pe unde ar fi aceasta cale?”, o intreb eu. “Nu stiu. Trebuie sa o cautam logic. Singura certitudine este ca putem urma un singur traseu: al stimulilor nervosi. Am ajuns aici pe cale vizuala insa o reintoarcere pe acelasi drum e imposibila. Ochii transmit stimuli catre creier nu si invers, imaginile se rastoarna in pozitie fireasca si se interpreteaza doar aici. Din aceasta cauza haosul pe care l-ai vazut, amestecul dintre vise, amintiri si proiectii imagistice. O cale cu dublu sens e cea de la piele catre creier si invers, stimulii merg pe ambele benzi insa e aproape imposibil de unde ne aflam sa gasim drumul cel bun”. “Dar pe gura nu s-ar putea?” intreaba timid batrinelul si consoarta lui aproba intrebarea printr-un tremur usor al capului. “Prea riscant”, ii raspunde ea, “cel mai riscant. Desi pare cea mai sigura cale spre papilele gustative sau spre bolta palatina, trecerea noastra i-ar putea provoca un tremur nervos care ar duce la muscarea limbii. In cel mai bun caz am muri repede striviti intre molari, insa exista si varianta unei morti agonizante in lungul drum prin esofag spre duoden si, ca sa stiti si voi, sufera de hiperaciditate.” “Si atunci?”, intreaba timid dar nu resemnat batrinelul. “Atunci ne mai ramin, cele mai sigure cai, oricit de intortocheate si improbabile ar parea: urechile si nasul. Doar ca, indiferent pe unde am apuca-o, nu va fi usor”.
Imi amintesc chipurile batrineilor, ascutite de atita concentrare, ascultind-o cu un interes dus pina la religiozitate, construind in imaginar rutele posibilei noastre evadari. Nu-mi amintesc exact strategia pe care am adoptat-o si modul in care urma sa o aplicam. Stiu insa, cu siguranta, ca ea si-a asumat nu atit vina de a fi “rapiti” intimplator si periferic de catre neresemnatul ei iubit, cit sarcina salvarii noastre, la modul eroic, absolut, inclusiv prin sacrificiul de sine. Nu am inteles sau, cel putin nu mai retin exact, planul pe care l-am adoptat si cu pe care cu siguranta l-a propus ea si noi am fost cu totii de acord, convinsi nu doar de abilitatile ei de lider ci, mai mult decit orice, de faptul ca rolul de salvator ii apartinea la modul natural. Imi amintesc doar frinturi de fraze, de idei, de imagini.Vocea ei care spunea ca il va atrage intr-o capcana, la locul in care memoria se intilneste cu imaginatia, ca, acolo, va realiza o proiectie absurda a unui viitor comun cochetind cu ideea unei impacari timp in care noi am avea timp sa fugim. Desigur ca am protestat cu totii, eu, batrineii, ciinele, dar ea ne-a linistit, sau cel putin asa retin eu, spunind ca e doar o capcana si ca de fapt evadarea noastra ar fi cel mai bun inceput pentru destramarea memoriei acelei zile si ca, in plus, pentru a putea proiecta imaginea potentialei impacari, creierul va fi nevoit sa renunte la o parte a amintirilor si ca, logic, data fiind natura constructiei, va renunta la amintirile care vor veni in contradictie cu dorintele. Ma rog. Cert e ca ne-a convins. Si mai sigur e ca am plecat si, in cele din urma evadarea ne-a reusit. Cred. Prea putin importanta calea pe care am urmat-o. Oricum…

Impulsul pleaca parca de nicaieri, se rasfringe pe canale numai de el stiute, se imprastie cu viteza, se distribuie si redistribuie, se multiplica, explodeaza in mii si mii de electrostimuli care inainteaza cu viteza nebuniei. Pe culoare ascunse, multiplu ramificate, fuge, alearga, goneste. Se apropie de final si, ca un tren incetineste treptat gifiind sub propria greutate. Opreste lenes. Confuz.
M-am trezit.

Intins in pat, cu ochii deschisi in intunericul camerei incerc sa inteleg ce s-a intimplat. Fara sa-mi iau gindul de la visul proaspat intrerupt ma uit la ceas. E 5.30. Stiu ca mai e timp destul pentru a mai dormi la fel cum stiu ca nu o voi mai face oricit de mult mi-as dori. Ma intorc sa o vad pe Blaga si, in semiintunericul camerei ii vad chipul calm ascunzind un somn linistit. M-am casatorit cu imaginea linistii dormind! Fara vise bizare, suprarealiste. Nu se viseaza in capetele altora, nu pune la cale evadari. Ard de nerabdare sa o trezesc sa-i spun visul meu, sa-i explic cum vreau sa-l scriu, cum e absolut necesar sa-l scriu. Cel mai bizar vis din cariera mea de visator bizar. Imi fac planuri, cum si de ce. Sa intrerup munca la scenariul de film nascut dintr-o prietenie nebanuita si un pariu etilic pentru a scrie aceasta extraordinara aventura de un vis.
Lupta imaginarului cu imaginile, personificarea amintirilor, evadarea lor, lupta lor interna pentru supravietuire in spatiul capricios al memoriei. Transferul fizic in imaginar si conectarea imaginarului la fizic. O, Doamne, ce vis am primit!
Minutele trec, gindurile se imbulzesc, se lupta pentru supravietuire. Se trezeste Blaga. In sfirsit! Inca adormita, buimaca, confuza, imi asculta explicatiile eliptice, euforice, exprimate in constructii gramaticale surpate de emotie, dinamitate de entuziasmul meu care, in cele din urma se dovedeste a fi molipsitor. Muza mea e de acord. Visul trebuie povestit, povestea trebuie spusa si inclusa, poate chiar ca poveste centrala in viitorul volum care poarta numele de proiect “Autopsia unei carti”. Intreaga zi plutesc. Fac planuri, dezbat cu cine se nimereste, refac cu Blaga si cu propria-mi amintire fragmentele din vis, imi e frica sa nu cumva sa le amestec cu proiectii imaginare, sa nu cumva, din greseala sa “refac” visul.
Seara, deja epuizat de atita viitoare munca la povestea Marelui Vis, intins in pat, pun la punct ultimele detalii ale povestirii. Nu am final si nici nu imi trebuie, il voi povesti asa cum a fost, fara influente si fara romantari inutile. Ii spun asta lui Blaga in timp ce-mi suflu nasul. Ma doare. Ma uit in batista. Singe. De abia atunci realizez ca am nasul inflamat, zgiriat dureros, de parca ceva a trecut prin el. Ii spun si asta iubitei mele sotii. Scoate un tipat scurt si ma priveste cu frica .

Bucuresti, 30 noiembrie 2005