Temperamentul meu – e drept, nu cel mai lăudabil – a respins dintotdeauna şi cu înverşunare două lucruri: şcoala şi armata. Simţul ridicolului, dar mai ales instinctul meu de conservare şi insubordonare s-ar fi manifestat probabil oriunde şi oricând, însă a excelat exemplar în România vremurilor noastre. Aşa se face că am făcut  şcoală doar cât să nu fac armată, iar armată niciodată.  Sigur, pedagogii nu ar fi de acord, patroţii s-ar înverşuna şi mi-ar spune de la obraz, şi unii şi ceilalţi, că "cine are carte are parte" şi doar "armata te face bărbat". Experienţa mi-a arătat că, de regulă, cei care au avut carte (au fost educaţi) au avut parte de armată. Iar cei care s-au întors din armată cu convingerea că ea a fost cea care i-a făcut bărbaţi  au făcut şcoala de pomană. Bărbat te face o femeie sau nu te face nimeni. Mama, pentru început. Iubitele mai apoi, dacă ai noroc.

Poetul Ion Mureşan îmi spunea că fascinaţia pentru armată a bărbaţilor, în special la nivelul amintirilor, se datorează faptului că armata reprezintă pentru ei sfârşitul copilăriei, ultima formă a jocului, cu regulamente şi instrucţie. Personal, am amintiri perfecte din perioada în care n-am făcut armata şi sunt la fel de fascinat de butaforia militară ca un surdo-mut de muzica de fanfară. Tot o formă de joc e şi şcoala care, să nu uităm, se numea, cu ceva vreme în urmă, şi "instrucţie". În fond, şcoala şi armata au acelaşi rol: de domesticire socială a omului (bărbat) născut liber, deci sălbatic. (Dac liber)

Barbar fiind, îmi permit libertatea de a avea o proiecţie simplistă asupra lumii civilizate. Societatea, spre exemplu, în special a noastră (sau, ma rog, a voastră) şi mai ales cea de acum nu mulţi ani, o văd ca pe o vizită cu clasa la film. Vă amintiţi?! Şiruri, şiruri de elevi aliniaţi într-o sală întunecată, fascinaţi  de povestea eroului de pe ecranul luminos pe care se proiectează Superman, un soi de variantă popular-comercial-adaptată  a Supraomului lui Nietzsche.  Iar omul, deşi distincţia se face clar –  e substantiv comun pe când Superman se scrie cu literă mare, după cum v-au învăţat la şcoală să procedaţi cu numele proprii – se visează Supraom. Societatea e construită pentru Om, pentru clasa de mijloc. Aspiraţional.

Clasa de mijloc, categoria oamenilor de rând, e omenirea în sine, esenţa ei, grosul. În clasa de mijloc găsim Omul, educat cu imaginea Supra-Omului de către Deasupra-Omul. Acest tip de educaţie e cea care alimentează  fanteziile eroice ale omului de rând. De aceea clasa de sus dă lovituri de stat şi provoacă revoluţii, cea de jos izbucneşte vascular în răscoale, în vreme ce clasa de mijloc moare  în războaiele altora. Eroismul e dovada supremă că putem fi educaţi suficient cât să fim proşti. Cultul eroilor e un perpetuum mobile al naivităţii şi manipulării. Mâine ne vom arunca în luptă cu braţele goale pentru că am fost educaţi şi am crescut venerându-i pe alţii care au făcut aceeaşi tâmpenie. Educaţia e deodorantul care încearcă să ascundă mirosul primar al rasei umane.

Când însă şcoală şi armata sunt cele comuniste, rezultatul e cu adevărat dezastruos. Priviţi în jur. Singurii oamenii care au reuşit în actuala societate, nu vorbim de Deasupra Oameni gen Iliescu sau Năstase, sunt cei care au chiulit de la mersul la fillm cu clasa, cei care s-au sustras procesului de educaţie. Afaceriştii de azi s-au născut din cei de ieri, din oamenii care credeau clandestin – în ciuda educaţiei – în proprietatea privată. Clanul Becali, Fraţii Micula, Ilie Năstase, Ţiriac, Patriciu, Columbeanu, foştii vânzători de gumă şi ţigări, actualii proprietari de Mercedesuri şi ghiuluri etc, toţi sunt dizidenţii educaţiei comuniste. În schimb, cei care au fost cu adevărat civilizaţi, sunt astăzi victimele capitalismului. Aşa se explică că cei mai mulţi români aşteptau – unii mai aşteaptă – să le dea statul democraţie şi libertate.

Într-o vreme în care generalul Stănculescu dezertează din faţa  executării pedepsei, profesorii aşteaptă mărirea lefurilor cu ochii pe televizor unde circul politic joacă ping-pong cu speranţele lor. Mai sus se găseşte explicaţia profundei desconsideraţii a politicienilor pentru profesorii şi militarii cărora le atribuie roluri pur instrumentare, în scopul cauzelor lor. Pentru Deasupra Om, profesorul şi sergentul sunt cei care îi duc pe oameni să vadă filmul cu Supra-Omul.

Profesorul e un amârât de genom. (Wikipedia – Prin genom se înţelege masa totală de gene şi alte informaţii ereditare ale unei unităţi structurale cu capacităţi potenţiale, de autonomie în exercitarea funcţiilor legate de ereditate, diversitate şi determinare a caracterelor.). Ce mai vor şi ăştia?!

Pentru românii care se uită doar la cursul  valutar, criza financiară a trecut. Pentru bancherii românii  de abia acum începe. Pentru că cei dintâi i-au devalizat pe cei din urmă.

Asociaţia Română a Băncilor caută o modalitate prin care să poată fi sancţionate persoanele care denigrează  instituţiile bancare. În spatele frământării bancherilor se ascund mişcăriile subterane ale ultimele două săptămâni în care, pe fondul isteriei internaţionale şi în vreme ce toată lumea pierdea bani, singurele domenii care câştigau erau comunicaţiile. Internetul şi telefonia prin intermediul cărora se răspândeau zvonuri privind iminenta prăbuşire a Raiffeisen Bank şi, ulterior, a Băncii Transilvania. Deşi din raţiuni care ţin de structura clienţilor celor două bănci (multe persoane fizice şi IMM-uri, a căror depozite se încardează de regulă în plafonul de garantare al BNR) informaţia era destul de greu de crezut, când auzi astfel de ştiri nu te întrebi dacă  sunt adevărate ci doar unde să-ţi muţi banii. Şi mulţi i-au mutat, în special din Raifeissen, bancă extrem de activă în acestă  perioadă în încercarea de a atrage depozite, adică lichidităţi.Şi, deşi cred că a fost cea mai afectată bancă, nu e singura care suferă de pe urma lipsei de lichidităţi. Majoritatea băncilor româneşti au blocat acordare de credite şi încearcă atragerea disperată de bani. Urmăriţi dobânzile pe care le oferă la depozitele în lei. Ascultaţi cu atenţie motivele pentru care refuză acordarea de credite. Cunosc personal un caz în care un credit de nevoi personale, garantat cu ipotecă, solicitat de o persoană cu o cifră  de afaceri de 3 milioane de Euro pe an, a fost respinsă pe motiv că un card neînchis a generat o datorie de 18 lei.

Economia e un imens perpetuum mobile în care banii trebuie să se învârtă pentru a funcţiona. Nu există în lume nici măcar a zecea parte a banilor care se vechiculează zi de zi. Pur şi simplu nu s-au tipărit şi nu se vor tipări vreodată banii care să acopere valorile fizice ale economiei mondiale. Aceiaşi bani se plimbă din mână în mână, fiecăruia îi revin pe rând aceste lichidităţi. Când însă, dintr-un motiv s-au altul, circuitul banilor se opreşte, începe criza. Banii nu mai ajung la timp şi  o întârziere provoacă o alta până când din acest lanţ al slăbiciunilor veriga slabă, cea care avea mai mare nevoie de lichidităţi, cedează. Economia e un imens Charitas în care banii se înmulţesc mai greu dar care se poate prăbuşi la fel de uşor dacă circuitul încrederii se rupe. Însă la fel de periculos se dovedeşte a fi şi excesul de încredere care împreună cu lăcomia a dus la prăbuşirea AIG. Criza imobiliară care a lovit SUA acum un an a afectat în mod logic finanţatorii, cei care au împrumutat constructorii imobilelor nevândute din lipsă de lichidităţi: bănci, fonduri de investiţii, societăţi de asigurări.

Deşi a traversat oceanul criza economică nu a provocat aceleaşi efecte în Europa. Circusmpecţia, divergenţele de opinie şi birocraţia au salvat, măcar pentru moment, bătrânul continet şi, implicit, pe noi. Dar pericolul nu  a trecut încă.

Scăderea rapidă a o preţului la Euro nu e doar o revenire la normalitate ci şi un simptom pentru o eventuală criză viitoare. Lipsa lichidităţilor a dus deja la scădere preţurilor în domeniul imobiliar. Tot o normalizare aparentă după o creştere aberantă. Numai că dacă sistemul de creditare nu va redeveni funcţional, în ciuda scăderilor de preţuri, nu se vor găsi cumpărători imobiliari şi investiţiile masive din ultimul vor eşua trăgând după ele bănci, fonduri de investiţii, societăţi de asigurare. Circuitul economic e încredere. Cine s-o mai creadă?!

„Într-un sătuc de câmpie, a venit un investitor american particular, însoţit de asistentul lui. A bătut la prima uşa întâlnită şi i-a spus proprietarului: <Uite, eu sunt colecţionar de broscuţe. Dacă îmi aduci o broscuţă, am să îţi dau pe ea 10 euro.> Ţăranul a fugit repede în pădurea din spatele casei şi a luat o broscuţă. I-a dat-o investitorului, şi-a luat cei 10 euro şi le-a spus vecinilor despre ce afacere a făcut. A doua zi, fiecare ţăran s-a dus la investitor cu câte o broscuţă, pe care a vândut-o cu 10 euro.

După câteva zile, investitorul le-a spus sătenilor: <Văd că afacerea merge. De azi, pentru fiecare broscuţă am să vă plătesc câte 20 de euro. > Ţăranii au dat fuga în pădure, au cules broscuţe şi le-au predat pentru 20 de euro/bucata, investitorului. După alte câteva zile, acesta s-a întors în SUA presat de afacerile de acolo, lăsându-l pe asistentul lui să vină cu broscuţele după cel mult o săptămână. Înainte de a pleca, le-a spus: <Dragii mei, sunt nevoit să mă întorc urgent în State. Vă promit, însă, că la întoarcere am să cumpăr de la voi broscuţele cu 60 de euro bucata.> Şi a plecat, în uralele sătenilor fericiţi de pleaşca ce a dat peste ei. A doua zi, asistentul investitorului a adunat sătenii şi le-a spus: <Fraţilor,m-am gândit la o afacere pentru voi. Şeful meu se va întoarce peste două săptămâni şi vă va plăti câte 60 de euro/broscuţă. Dacă vreţi, vi le vând eu înapoi pentru 35 de euro bucata, iar voi le veţi vinde cu 60. Profitul vostru va fi frumuşel. Ce spuneţi?>

Sătenii s-au adunat la sfat şi au decis că o aşa afacere nu mai prind ei degrabă. Au pus mână de la mână, s-au împrumutat pe la cunoscuţi, pe la bănci, care pe unde a putut, şi au cumpărat broscuţele înapoi cu 35 de euro bucata. Asistentul investitorului a luat banii, a plecat în SUA, iar pe săteni nu i-a mai căutat nimeni, niciodată. Au rămas cu banii daţi, cu împrumuturi scumpe la bănci şi fără să deţină niciun activ în plus faţă de ceea ce aveau înaintea afacerii. Aceasta este povestea crizei, pe înţelesul celor care nu au deprins cotloanele businessului bancar.” – primită pe mail.

Acum mai bine de 10 ani, aflat în Opoziţie şi în vizită în Japonia, în timp ce-şi exersa limba de lemn la nivel înalt la o întîlnire româno-niponă, Ion Iliescu l-a pus în grea dificultate pe translatorul român, nevoit să traducă sintagma: propăşirea neamului.

Să fim sinceri, e greu de tradus şi în română, darămite în japoneză, acest termen din categoria „năzuinţă”, „chezăşie”, „precupeţire”, extras din vocabularul de aur al secretarilor de partid.

Propăşirea asta despre care vorbea Ion Iliescu era cea care a făcut din românce mame eroine şi din copiii lor decreţei: dorinţa lui Nicolae Ceauşescu de popula pămîntul cu români stimulînd financiar creşterea numărului de naşteri.

Astăzi, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dat sentinţa definitivă în procesul intentat de Mariana Dîncu statului român prin care femeia solicita să i se plătească trei indemnizaţii, şi nu una: cîte o indemnizaţie pentru fiecare dintre cei trei copii ai săi rezultaţi dintr-o singură naştere. Sigur că mama tripleţilor avea dreptate şi nu ar fi trebuit să treacă un an de procese să se constate evidenţa: faptul că indemnizaţia lunară pentru creşterea copilului se acordă – aşa cum îi zice şi numele – pentru creşterea copilului, nu a naşterilor. Dar, aşa cum nu poţi traduce limba de lemn, nu poţi înţelege nici mintea de cauciuc a funcţionarilor care au decis pe dos.

Raportat la scară planetară, mai ales în momentul actualei crize financiare mondiale, nimeni nu va ţine minte mîine cazul femeii din Alba-Iulia şi al celor trei copii ai ei.

Legătura dintre Mariana şi Alba-Iulia şi finanţele mondiale, dintre atom şi univers, e făcută tocmai de cei trei copii născuţi de femeie şi funcţionalitatea sistemelor de asigurări sociale.

Aceştia sînt termenii în care se va judeca viitorul unei planete în care scăderea natalităţii va crea mari dileme economice generaţiilor următoare, în care populaţia activă va fi copleşită de cea inactivă, pe care va fi nevoită să o susţină. Dacă nu avem imaginea de ansamblu, îngrijorarea poate părea exagerată, la fel ca şi comparaţie. Priviţi însă puţin spre est şi faceţi un calcul simplu. Cum va arăta China peste 20 de ani, cînd singurul copil permis de legea chineză va fi nevoit să susţină doi părinţi pensionari, poate şi un unchi şi o mătuşă? Înmulţiţi acum cu populaţia Chinei. Sau trebuia să spun propăşiţi?

În fiecare om din această ţară există un român. Sau măcar posibilitatea de a deveni unul. Pentru că avem de fiecare dată o alternativă la orice valoare absolută. De la mercantilele unităţi de măsură (vezi ocaua mică), la repere morale precum cinstea (vezi diferenţierea comunistă a furtului în dauna avutului obştesc sau privat) sau nuanţe conceptuale (adevărul adevărat).

De aceea avem probabil nu doar două teorii ale formării statelor medievale româneşti ci şi două istorii. Una care se învaţă la Cluj, alta la Bucureşti. Cea de la Cluj, mai riguroasă şi mai orientată către argumentaţie – de la arheologia aplicată pe şantierele din munţii Orăştiei şi până la cea arhivistică de tip David Prodan. Şi cea de la Bucureşti, romanţată şi literat-publicistică, care, din dorinţa de a servi puterea a turnat, nu de puţine ori, clor în izvoarele istorice pentru a albi pe ici pe colo esenţa românismului. Poate de aceea am învăţat noi istoria la orele de limbă şi literatură română.

„Ce-ai făcut la examen?” „Nimic, am fost paşoptist”. Iar paşoptist, în argoul studenţilor la Istorie din Cluj, însemnă – sau măcar însemna – pe dinafara subiectului. Să faci mişto de ilustrele personaje ale Revoluţiei de la 1848 ar fi la Bucureşti un sacrilegiu. Să iei peste picior eroii mişcării identitare româneşti e un atentat la conceptul de Stat, Societate, Naţiune – această a doua Biblie a Balcanilor. Căci ce avem mai scump, noi, balcanicii, decât credinţa, naţionalismul şi fotbalul. Sigur, ordinea se inversează când nu intră mingea în poartă: înjurăm de Dumnezei şi ne plângem că avem o ţară de căcat şi fără stadioane.

Avem noi, balcanicii, mereu aflaţi la margine de imperiu, eterna dorinţa şi nevoie de afirmare, recunoaştere, neatârnare şi – cum zicea dracu’ să-l pieptene – de nealiniere. Nu doar de accea, însă de aici, din Balcani, a pornit cel mai crunt război al umanităţii şi schisma creştinismului.

Păi, să fim noi în locul englezilor, ne-ar crăpa obrazul de ruşine să fim cuceriţi de normanzi, căci pentru noi istoria nu se încheie niciodată.

Acum, de exemplu, întrega regiune balcanică luptă pentru afirmarea, recunoaştere şi neatârnarea fotbalistică. Investiţiile masive şi orgoliile o arată. Excepţie fac doar foştii iugoslavi pe care, naţionalismul, religia şi fotbalul i-au inflamat într-un război pornit tot de pe stadion. Priviţi indiferenţa polonezilor, austriecilor, cehilor, ungurilor sau a celorlalte state central europene vizavi de investiţiile în fotbal. De ce? Că nu au bani? Că nu sunt talentaţi? Nu. Pur şi simplu nu simt nici dorinţa şi nici nevoia de a investi masiv în fotbal şi de a pune acest sport, alături de credinţă şi patriotism, în slujba Statului, Societăţii şi Naţiunii.

Se apropie meciul României cu Franţa şi nu pot să nu-mi amintesc ultimul meci disputat între cele două selecţionate europene antagonice: cea a României – eminamente românească – şi cea a Franţei – selecţie multi-etnică, reflecţie a trecutului colonialist. După meciul din vară de la Euro, mişcaţi până lacrimi de prestaţia corală a tricolorilor (ai noştri), unii au cerut scurtarea imnului, pentru a pune în valoare vocile băieţilor. Iniţiativa nu a durat decât până la meciul cu Olanda (alţi colonialişti) când, cu lacrimi în ochi, aceiaşi bravi români s-au şters cu tricolorul la cur (al nostru). De la meciul cu francezii din vară s-au schimbat multe. CFR 1907 Cluj a bătut AS Roma la ea acasă şi a făcut egal cu Chelsea în Gruia. Echipa de jucători străini a ungurului Paszkany de până mai ieri a devenit cea mai mare furnizoare de viitori cetăţeni români iar Arpi, cel mai lăudat investitor din fotbalul românesc – chiar de autointitulatul mare român de origine machedonă, Gigi Becali. Cireaşa de pe tort a pus-o imensul român şi peremist Mitică Dragomir- care a uitat că e naşul sintagmei „jucători străini de mâna a doua”- şi a exclamat exaltat: „Au înnebunit românii”. Şi când zici român, aşa, la modul general, zici şi Carol al României (fost de Hohenzollern- Sigmaringen) sau principesa Elena, născută în Elveţia.

La fiecare meci al naţionalei (vedeţi ce frumos e subliniat) mă bântuie amintirea unei expresii uzate de comentatorii de fotbal : „ai noştri (băieţii, desigur) sunt peste ei/ai lor”. Cine sunt ai noştri şi care sunt ei/ai lor? Care e adevărul adevărat?