Reţinerea lui Gigi Becali pentru o sechestrare de persoane a atras după sine valuri de comentarii şi comparaţii. Cea mai auzită, şi mai deplasată, a fost comparaţia cazului său cu cel al vestitului gangster american de origine italiană Al Capone. Analogia făcea referire la faptul că procurorii nu ar fi reuşit să găsească dovezi pentru infracţiuni mai grave comise de G.B., aşa că l-au reţinut pentru găinării.

Poate că or fi unele similitudini între sicilienii din America şi machedonii din România – deopotrivă familişti şi creştini – între cei care învârteau mărgelele rozariului printre degete în Brooklyn şi cei care bat mătănii în faţa barului Bugy din Pipera. Dar oricare ar fi asemănările, diferenţa dintre Al Capone şi Becali, de fapt între statul american şi cel român, constă în matematică. Pentru că dacă legea tăcerii a împiedicat condamnarea lui Al Capone pentru acţiuni de tip mafiot, matematica aplicată în contabilitate a dus la condamnarea lui pentru evaziune fiscală. În vreme ce la noi e mai greu să dovedeşti infracţiunile economice decât cele violente, schimburile de terenuri păguboase pentru stat decât sechestrarea unor hoţi.

Şi aici nu mai e vorba de G.B. sau alte persoane, ci de mentalităţi şi sisteme. De statul american, care şi-a pus interesele pe primul plan, impunându-şi autoritatea şi recuperându-şi prejudiciile, şi de către cel român, specializat în combaterea găinăriilor (chit că sechestrarea de persoane şi formare de grupuri infracţionale în acest sens sunt considerate operaţiuni de tip mafiot de către lege).

Departe de a pune la îndoială capacitatea şi calitatea procurorilor noştri, instituţiei Parchetului îi lipsesc specialiştii în finanţe. Cei capabili să desluşească marile infracţiuni, cele care pun în pericol integritatea, autoritatea şi stabilitatea statului. Cum să dovedească specialiştii în finanţe ai parchetelor infracţiunile comise de geniile financiare ale acestei ţări, de către băieţii deştepţi?

Condamnarea lui Al Capone a făcut statul american mai puternic. I-a dat autoritatea necesară pentru a se impune în faţa tuturor cetăţenilor ei. De la exemplul Capone, fiscul american a devenit mâna forte a statului în raport cu cetăţeanul.

La un nivel macro, tocmai statul american funcţionează ca o puternică familie mafiotă. Oferă protecţie cetăţenilor săi, le cere taxă pentru acest lucru, iar, când aceştia nu se achită, îi sancţionează.

În sitemul juridic american rar se scade ceva. Până şi anii de închisoare se adună, indiferent de absurdul sumei finale. Dar nimic nu dă cu minus.

(sfarşitul primei părţi)

Pe vremea când aveam un restaurant, şi nu e tare mult de-atunci, am primit din parte unor reprezentanţi ai statului un răspuns care m-a lăsat, asemeni ultimului cutremur, fără replică.

Exasperat de absurditatea reglementărilor din domeniul alimentar, şi nu atât a legislaţiei cât a aplicării ei nediferenţiate, care pretindea aceleaşi nivel al facilităţilor şi pentru un fast-food şi pentru restaurantul unui hotel de cinci stele, i-am întrebat cum se face totuşi că în condiţiile în care solicită pentru locaţii de 100 de metri pătraţi cu 3-4 angajaţi sală specială de recreere, vestiare diferenţiate şi aşa mai departe, există totuşi la colţuri de stradă dughene dubioase care vând mâncare în condiţii vizibil neigienice. „Pe ei de ce nu-i ameninţă nimeni cu amenzi sau retragerea autorizaţiei?” Şi replica unui reprezentant al statului care-şi exersa autoritatea de control până la absurd pe mine, ca un caporal sătul de viaţa pe un răcan , m-a trăznit: „Păi, ăia n-au autorizaţie, ce să le luăm?!”.

Şi atunci, ca un contribuabil atent, fără nici o amendă – sau vreo şpagă dată pentru evitarea uneia – am realizat că-mi va fi greu în ţara asta.

Dar timpul a trecut, şi cum nu le vindecă pe toate, mi-am amintit de replica funcţionarului văzând-o pe doamna ministru a Turismului, la mare şi la munte, în faţa tarabei naţionale, învârtind micii de Paşte şi lăudând frumuseţea patriei.

Nu am nimic cu doamna ministru. Dimpotrivă. Chiar nu mă număr printre cei care gândesc în termeni sexişti vizavi de domnia sa. Tind chiar să cred că e o victimă a împărţirii bugetare politice*. Însă strategia de promovare a turismului românesc, acest tragi-comic etern, îmi aduce aminte de vânzătorii de mici de la colţ de stradă, neautorizaţi dar ignoraţi.

Mă aşteptam, într-un an în care aproximativ 20% din buget va fi investit în lucrări publice, la o strategie naţională pentru turism care să reunească toate ministerele într-o viziune unică. Transporturile să contribuie cu infrastructura, Ministerul Muncii cu formarea profesională, Externele care să atragă turişti şi să le explice că nu vor veni în ţara violatorilor, Mediul şi Agricultura cu fondurile structurale investite inteligent, Internele cu stârpirea cerşetoriei, hoţiei şi taximetriei ilicite, Dezvoltarea cu construirea de facilităţi – începând cu toalete publice – Învăţământul care să educe viitorul popor primitor de turişti să nu se holbeze după japonezi şi aşa mai departe. Pentru că turismul nu e treaba de o zi. Cultura, mentalităţile, obiectivele şi facilităţile turistice se formează în timp şi se păstrează cu greu. Un turist străin mulţumit – căci asta e miza, turiştii care să aducă bani în ţară, nu cei români care să-i plimbe dintr-un judeţ în altul – aduce înapoi alţi o sută. Unul nemulţumit alungă o mie.

Îmbătaţi de aceleaşi clişee, despre cât de frumoasă este ţara noastră şi cât de ospitalieri suntem ca popor, riscăm să împărtăşim un alt fetiş mental naţional: condiţia omului de geniu neînţeles de semenii săi (a se citi turiştii străini care nu înţeleg ce ratează).
Lansarea strategiilor turistice cu imnuleţete, petreceri şi artificii dovedesc că tocmai asta facem şi că, vorba „Paraziţilor”, „de unde să ştim că nu-i bairam ci e pomană?!”. Nu înmormântăm cu un fast demn de o naştere tocmai un moment favorabil pentru turism? Eu cred că da.

Visăm la miza noastră turistică şi ne bucurăm că litoralul e plin de Paşte sau 1 Mai, frecându-ne mâinile bucuroşi că am mai dat un tun. Însă, până acum singurii turişti adevăraţi ai României sunt cei care vin să joace la cazinouri şi cei aflaţi în căutare de frumuseţi locale. Nu gândesc sexist vizavi de doamna ministru, am mai spus-o. Dar cei care numit-o pe domna Udrea se pare că da. Au mers la noroc trimiţând frumuseţile patriei să atragă clienţi pentru turism.

Am auzit un director de hotel de la mare care îşi lăuda hotelul, cel la care odinioară soseau turişti din Germania.
Până s-a retras TUI-ul din România. Fu Tui. Ce mai urmează?

*După ce PDL şi-a rezervat ministerele cu buget mare, cum e cel al Transporturilor sau al Dezvoltării şi a lăsat PSD-ului ministerele cu probleme de tip Învătâmânt, Muncă şi Protecţie Socială, ministerul Tursimului pare a fi căzut victimă trocurilor interne ale Guvernului.