Inainte de a fi „ilegitim si criminal”, comunismul romanesc a fost diferit. Cum diferit a fost adaptat „Capitalul” lui Marx de catre Lenin (luat din realitatea britanica industriala si dus in satele rusesti), la fel cum diferit a abordat Stalin problema fortand taranii sa devina muncitori (ce dracu’ ar fi facut cu o doctrina proletara intr-o tara de tarani?!), asa cum s-a straduit sa o faca si Gheorghiu-Dej. Radical diferit asa cum a vazut problema si Pol Pot, cel care a fortat intelectualii sa devina tarani si sa plece de la oras la sat. Comunismul a fost o chestiune de interpretare a altor interpretari anterioare. Dar mai ales de impunere a interpretarii.

Dupa interpretarea lui Gheorghiu-Dej a urmat interpretarea lui Ceausescu. Din 1968, cand a refuzat sa participe cu trupe alaturi de ceilalti aliati ai U.R.S.S. la invadarea Cehoslovaciei, Ceausescu si implicit comunismul romanesc nu au mai fost aceiasi. Flatat de propriul curaj, coplesit de onorurile cancelariilor vest-europene, considerat un razvratit al comunismului, Ceausescu a fost curtat de marile puteri opozante ale U.R.S.S. si a cazut repede prada propriei vanitati.

Si atunci a aparut propria interpretare a comunismului si, totodata, a sa. „Stalin si poporul rus, libertatea ne-au adus” si teza slavitatii limbii romane au devenit desuete.

Aici ar trebui facuta o mica paranteza. Printre aliatii comunisti din aria sa, cu exceptia Ungariei, toate celelalte state erau de origine slava asemeni soarelui care rasarea de la Moscova. Din acest motiv, Romania trebuie sa se fi simtit ca un pui de gaina intr-o familie de rate, asa se face ca a fost nevoita sa se prefaca slava.
Din fericire, exista un punct de legatura: o teorie oarecum simplista spune ca familiile lingvistice se impart in functie  de numele pe care il atribuie limba respectiva cifrei 100: sutam – la limbile slave, respectiv centum – la cele latine.
Iata asadar ca suntem slavi! Era firesc sa devenim putin rusi.
Rusa a devenit a doua limba romana (nu prea era elegant sa numesti straina limba eliberatorilor), Stalin e devenit erou national, literatura rusa  a ajuns univers cultural si, evident, teoria originii slave a poporului roman a devenit un deziderat  adus cu truda in mintile pline de materialism stiintific ale tinerilor care studiau in Rusia mai ceva ca pasoptistii in Franta. O noua stiinta se nastea. Dar sa avem mila si sa incheiam paranteza.

Asadar, in 1968, purtat de aura propriului curaj, Ceausescu nu a mai putut sa dea inapoi si a intors armele impotriva Rusiei. Romania isi redescoperea originile latine si noi eram, in sfarsit, urmasii daco-romanilor. Slava Domnului, ce usurare ca suntem latini. O noua clasa de oameni de stiinta avea sa se nasca pentru a sapa adanc in istorie dupa latinitate, ingropand vechea generatie slavofila.

Luat putin de val, in frenezia nationalizarii comunismului, in ignoranta sa, Ceausescu nu a sesizat ca imprumuta imagologia legionara, ca internationala socialista devine locala si ca „stanga” a luat-o usor spre extrema dreapta nationalista. S-au redescoperit denumirile latine ale oraselor romanesti( Napoca s-a lipit de Cluj si Drobeta de Turnu-Severin), s-a sapat dupa potcoave de cai morti (dacici) prin muntii Hategului, poezia legionara „Marul de langa drum” a numitului Mihai Beniuc a devenit comunista, vechii comunisti scoliti la Moscova (vezi Ion Iliescu) au cazut in dizgratie iar Securitatea si-a dat seama ca trebuie sa-si intareasca divizia anti-KGB.

Inca o mica paranteza: Ceausescu are un moment greu in 1978 cand generalul Pacepa defecteaza (asta e termenul de specialitate pentru dezertare)  in schimb afecteaza mult in SUA unde deconspira reteaua de spionaj. Dincolo de complicatiile pe care le presupune pierderea intregii retele de spionaj, operatiunea scade mult (spre si dincolo de zero) aura lui Ceausescu in lumea capitalista pe care va fi nevoit sa o abandoneze la fel cum a facut cu rusii in ’68. Iata-l, asadar, pe Ceausescu reorientat spre orientii (indepartat si apropiat) si spre nordul Africii, sa se faca frate cu dusmanii Americii, baietii cu miros de petrol din OPEC.  Sa inchidem paranteza.

Toate evenimentele din plan extern au reverberatii in plan intern acolo unde Ceausescu isi interpreta aria comunismului in versiune proprie, unde armate savante contribuiau la mitizarea sotilor Ceausescu.

Aici, in aceasta fisura a istoriei, intra in scena Adrian Paunescu si Corneliu Vadim Tudor. Cei doi fac parte din noua generatie de comunisti care, spre deosebire de Iliescu, au fost educati in spiritul comunismului nationalist. Cantecele, poezelele, odele, slavile si alte opere exhaustive s-au nascut in acele vremuri.

Cum comunismul romanesc a fost atat de special nu se putea sa o sfarseasca intr-un mod banal. Astfel, in decembrie 1989 Ceausescu o fura urat de la vechii comunisti care nu l-au iertat ca a intinat nobilele idealuri are socialismului tradandu-i pe rusi si vana slava a poporului roman. Intre noul eliberator Ion Iliescu si poporul roman se va stabili o legatura de durata (undeva intre doua si trei mandate). Legatura dintre cele doua parti tine de psihologie subtila prelung si rafinat exersata in satele romanesti. Cand se schimba stapanul unui caine se procedeaza astfel: noul stapan ia cainele si il leaga in fundul curtii unde se tine fara mancare, doar cu apa, vreme de trei zile si trei nopti dupa care, este hranit de noul stapan pe care il va recunoaste de acum inainte ca fiind cel pe care il slujeste. In cazul raselor refractare, se altoieste animalul cu coada de la furca/grebla/sapa/harlet. Sau se cheama minerii.

Facem un salt peste timp si ne plasam in data de 18 decmebrie 2006, in fata camerelor reunite ale Parlamentului unde Traian Basescu, un fost comandant de nava, acum de barcuta europeana, da citire unei sinteze care condamna comunismului.

In sala, cu surle si trambite, Corneliu Vadim Tudor conduce un cor de fluieraturi la adresa lui Traian Basescu, Vladimir Tismaneanu, Gabriel Liiceanu, Andrei Plesu, H.R.Patapievici si a altor boi, asa cum are marinimia sa-i numeasca tribunul.

Cine a vazut filmul „Exorcistul” stie ca diavolii ies greu, se zbat, injura, blesteama si dau din picioare.  Nici ca se poate astfel. O scena-fresca demna de a ramane in manualul de istorie. Depinde de cine o va scrie maine.

Vor ramane in urma munti de carti cu omagii, cu ode si cu poeme inutile. Si nu sunt inutile pentru faptul ca personajul lor principal a murit. Ci fiindca sunt debile si proaste din punct de vedere artistic. In artele vizuale nici macar nu conteaza figurile dictatorilor si ale tiranilor. Nimanui nu-i pasa ca un tablou sau altul il reprezinta astazi pe Henric al VIII-lea sau ca o statuie il omagia initial pe Nero. Arta transcede caracterele modelelor sale.

Iar istoria e plina de caractere proaste. Si de poeti care le slavesc.

Un singur adevar ramane in urma legat de momentul mortii comunismului romanesc. Nu a murit in decembrie 1989, nici in decembrie 2006, va muri intr-o alta iarna o data cu fiecare dintre noi: slavo-latino-europenii lui peste.