Mai cu vana. De dimineata. De primavara.

Am crescut cu sintagma populara ca „din avion nu se vede”. Menita sa minimalizeze defecte sau imperfectiuni, expresia „din avion nu se vede” a devenit un soi de scuza universala, un laitmotiv care recomanda indepartarea, care prescrie distantarea fata de ceea ce e gresit pentru a pastra aparenta lucrului bine facut. „Bai, vezi ca aia e stramba!”, „”Nu-l pune acolo, nu vezi ca nu arata bine!?”, „Ce-ai facut cu aia?!”. Raspunsul universal? „Lasa, ma, ca din avion nu se vede!”

Am copilarit cu aceasta recomandare pentru miopie, pentru o vedere indepartata care sa nu realizeze compromisul, lucrul facut de mantuiala. Am crezut in ea ca intr-o vorba desprinsa din marea intelepciune a poporului roman, nascuta undeva in ordinea asezata a satelor. Eram convins ca din avion chiar nu se vede.

Desi am zburat mult in ultimii ani – poate prea mult pentru gustul meu – nu am sesizat decat zilele trecute anomalia. Revenit in tara, cu avionul, dinspre Europa de Vest, am avut pentru prima data o revelatie. De sus, satele si orasele romanesti, spre deosebire de cele vestice, arata intocmai ca parcarea unui magazin. Daca satele nemtesti si unguresti sunt aliniate frumos, intr-o simetrie care aminteste de rigoare si dragostea pentru perfectiune, cele romanesti parca sunt aruncate. Din avion.

Masinile asezate aiurea, parcate stramb, depasind spatiile normale, ocupand brutal locurile rezervate, se suprapun perfect peste imaginea satelor cu case strambe, asezate impotriva firii, incropite fara planuri si viziune, din materiale de mantuiala. Din avion se vede. Si arata ca dracu’. Parca toti taranii si-au lasat casele pe margine drumului cu avariile aprinse. Sa-i claxoneze cineva. Da, dumneavoastra, domnu’ din casa din spate care asculta manele cu geamul deschis.

Totul se invarte in jurul tribunelor. Fiindca acolo, sus si de jur imprejurul arenei, inca din Imperiul Roman, se manifesta deopotriva puterea si slabiciunea. Ale suveranului, ale patricienilor si ale plebei. Dreptul de viata si de moarte coboara din tribune. Atunci si acum. Plebea de la peluza si patricienii de la oficiala. Suveranul din maybach. In teren, gladiatorii.

Nimic nu e mai periculos, atunci si acum, decat un suveran nepriceput si necioplit, venit din randul plebei si urcat ca un furuncul in fruntea ei.

In noua Europa, fanatismul si cele trei teme principale ale sale sunt depasite. Doar ca, in specialul Balcani sunt extrem de periculoase. Pe toate le exploateaza in estropierea sa intelectuala Gigi Becali. Fanatismul religios, sportiv si nationalist. Cand face aluzii grosolane la Kosovo, inaintea meciului cu CFR Cluj, face apel la cel putin doua dintre ele.

Cat de periculos e fanatismul religios, sportiv si nationalist in Balcani? O spune chiar Becali, machedonul, balcanicul prin excelenta, in ignoranta sa, cand face aluzii inflamante la situatia politica din fosta Iugoslavie.

La inceputul anilor ’90, scanteia care a declansat razboaiele din fosta Iugoslavie a fost aprinsa pe stadioane.

In timpul unui meci Partizan Belgrad si Dynamo Zagreb, un conflict sangeros dintre suporterii ultranationalisti ai celor doua echipe a constituit prilejul declansarii unui conflict armat anticipat. Arkan, seful militiilor paramilitare sarbe din razboaiele contra croatilor si bosniacilor a fost liderul galeriei echipe Steaua Rosie Belgrad, iar foarte multi dintre subalternii lui erau, de asemenea, recrutati dintre „tigani”, suporterii fanatici ai acestei echipe.

Bad Blue Boys, fanaticii suporteri croati ai echipei Dinamo Zagreb, au un monument langa stadionul Maksimir din Zagreb care ii comemoreaza pe cei ce “au inceput razboiul pe acest teren”. Intr-adevar, in primavara lui 1990, Dinamo a jucat cu Steaua Rosie si meciul s-a intrerupt repede. Bad Blue Boys au atacat cu pietre iar trupa “tiganilor” de la Steaua Rosie a fost scoasa din stadion cu elicopterul. Bad Blue Boys au plecat pe front, cu însemnele clubului pe uniforme.

In 1991, Steaua Rosie a batut tot si a devenit Campioana Europeana iar Arkan a pus mana pe comando-ul “tiganilor”. Slobodan Milosevici l-a instrumentat prompt si fanii au devenit baza bandelor criminale trimise in Bosnia. Tot cu insemne de club la tresa.

Ce a urmat se stie. Ce urmeaza mai putin. Cu atat mai mult cu cat precedentele, adevarate sau false, de naturi asamanatoare sau total diferite, nu exista in politica. O „spun” americanii care accepta declararea independentei unilaterale a Kosovo fara sa tina seama de propriul precedent al Razboiului de secesiune.

Cert este ca, in acest an electoral, dincolo de mesaje politice cu adevarat europene, pe strategii si programe, pe fonduri si proiecte, se vor strecura mesajele anacronice ale Balcanilor: fanatismul religios, sportiv si nationalist.

Am sesizat, nu fara mirare, ca toate arterele principale ale oraselor, in special ale celor frumoase, curg in pante mai mult sau mai putin line. Poti cobori spre o apa curgatoare, asa cum este cazul Lisabonei, sau spre mare, cum se intampla in Barcelona, spre un parc, asa ca in Paris, sau spre o piata, asa ca in Viena sau Praga. Si lista poate continua. Pana si Bucurestiul, oras plat aproape prin excelenta, ofera usoare pante pe Calea Victoriei sau spre Unirii. Care sa fie secretul urcurusilor si coborasurilor din marile orase?

Probabil e doar o mare si universala coincidenta insa, nu pot sa nu remarc, ca majoritatea popoarelor desemneaza in propria limba un strain printr-un cuvant (porecla) care incepe cu litera „G”. Orice ne-noi se discrimineaza lingvistic prin intermediul literei G. O fac de regula popoarele cu o mare dinamica geografica, nomazii, colonistii si, de la ei, colonializatii. Cuceritorii si cuceritii.

Tiganii au cuvantul „gagiu”, evreii spun „goi”, mexicani utilizeaza „gringo”(care provine din „grego”- greco, termen folosit de spanioli pentru ne-romano catolici) sau „ghavacos”, turcii folosesc (sau foloseau) cuvantul „ghiaur”, japonezii pronunta „gaijin” (abrevierea lui „gaikokokujin”) iar chinezii ii numesc pe straini „gwai” (fantome, cu pielea alba), in vreme ce in majoritatea limbilor folosite in India strainii poarta numele de „gora”. Chiar si in Europa, catalanii mai folosesc inca termenul „giris” cand se refera la straini, iar spaniolii le spun englezilor si germanilor „guiri” si francezilor „ghabacos”.

Nu pot generaliza. Insa nici nu pot trece cu vederea. De fiecare data cand cobor o panta, intr-un oras strain, ma gandesc care e cuvantul prin care isi desemneaza localnicii vizitatorii. Si rar, mult mai rar, imi dau seama ca Champ (camp) Elisee , desi numele nu o spune, e tot o panta. In inima plata a Parisului.

Guvernul se straduieste sa modifice, din nou, taxa auto/de mediu/poluare pentru a face-o sa para cat de cat logica. O minciuna are nevoie de multe justificari si, evident, de minciuni suplimentare. De atatea ori a fost transformata aceasta masura incat a ajuns un lung sir de pretexte, de cele mai multe ori absurde. Miza nu (mai) e neaparat sa ia bani de la contribuabil, cat sa nu-i mai dea inapoi, intr-un moment in care banii incasati de stat s-au evaporat. Guvernul tine cu dintii de aceasta taxa, chiar si daca valoarea ei va ajunge una simbolica, de un leu vechi. Fiindca, daca ar renunta la ea, ar recunoaste implicit ca a fost una nedreapta si ar trebui sa returneze banii.

Dar Guvernul nu prea mai are bani. Nici pentru a returna taxa de mediu, nici pentru majorarea pensiilor, in nici un caz pentru reducerea TVA-ului la alimentelor de baza, votata de Senat. Asa se face ca, in plin an electoral, dupa ce a facut compromisuri pentru a ramane la putere, actualul Guvern trebuie sa impoziteze tot ce misca pentru a majora pensiile si sa se uite in alta parte cand romanii isi cer inapoi banii de pe taxa auto. Se dovedeste ca C.P.Tariceanu a mintit inca o data anul trecut cand, somat de presedinte sa arata resursele bugetare care sa sustina marirea pensiilor, a afirmat ca aceastea exista. Evident, fara sa le arate.

In timp ce la Bucuresti se tricoteaza stangaci un nou sistem de impozitare, in legislativul german, Guvernul roman este aratat cu degetul. Vicepresedintele Bundestagului, Susanne Kastner, a criticat dur „blocarea sistematica a proiectelor sociale de catre Guvernul Romaniei”: „Guvernul Flat–Tax–Tariceanu este orb fata de problemele sociale din propria tara. Daca privesc realitatiile din Romania sunt tentata sa cred ca unica lui tinta este sa asigure conditiile necesare pentru ca bogatii sa devina si mai bogati, in timp ce soarta celor neajutorati nu are loc pe agenda palatului Victoria”, a afirmat oficialul german, conform Deutsche Welle.

Un comentariu la articolul publicat de hotnews vine sa arate ca, ne aflam cu adevarat in partea gresita a oglinzii. Noi sau, poate, mai degraba, politicienii romani.

„Mi se pare incredibil cand aud din gura politicienilor europeni diverse masuri care vin fix pentru probleme cu care ma confrunt: roamingul, creditele bancare si mai multe… nu-mi amintesc acum. Parca nu-mi vine sa cred.In romania rar auzi din gura unei persoane publice ceva care sa aibe legatura cu viata cotidiana a cetatenilor. Tipa aia vorbeste de parca as fi votat-o eu!” – Gelu (anonim)