Nu există, în ultima săptămână cel puţin, nicio apariţie publică a premierului în care să nu-l atace pe Theodor Stolojan. L-a numit „papagal” al preşedintelui alături de Boc, „ajutor al ajutorului” lui Băsescu, traseist politic şi, mai nou, omul de casă al lui Ion Iliescu. Ceea ce vrea să spună Tăriceanu în cât mai multe feluri şi locuri posibile e că Stolojan nu e un liberal autentic.

Atacurile virulente ale premierului, accelerate după migrarea a 74 de penelişti clujeni către PD-L (fapt care le-a adus pedeliştilor majoritatea simplă în Consiliul Local) încearcă să-l decredibilizeze pe Stolojan în faţa peneliştilor tentaţi să părăsească partidul în favoarea PD-L. Repetiţia obsesivă a preşedintelui PNL dovedeşte că chiar există asemenea riscuri în interiorul PNL.

Dincolo de tonul declaraţiilor şi de derapajele mârlăneşti ale unui Tăriceanu, din ce în ce mai îmbătrânit şi mai slăbit în interiorul propriului partid, afirmaţiile sunt în bună măsură adevărate. Doar că nu e în măsură să acuze de traseism politic preşedintele unui partid gata să migreze cu tot cu partid către PSD, dacă astfel ar păstra puterea.

Marele risc în campania de desfiinţare a lui Stolojan, care creşte gradual de la zi la zi, odată cu deteriorarea limbajului preşedintelui PNL, ar fi ca la următoarea apariţie publică, care pică de summit, să-i spună la ureche lui Bush: „Nu ştiţi dumneavoastră, domnule preşedinte, ce fel de om e Stolojan ăsta”

  Călin Popescu Tăriceanu îşi conduce Harley-ul şi cade cu el într-o curbă. În urma accidentului îşi rupe piciorul. Ludovic Orban urcă cu maşina pe trotuar şi accidentează o tânără. Traian Băsescu se lasă furat de amintiri şi, la stopul din faţa Primăriei Capitalei, intră în autoturismul din faţă. În aceaşi zi, în condiţii similare, şi Mircea Geoană a accidentat un alt autoturism. Şi, totuşi, cum conduc cei care ne conduc?  

Acum opt ani (sau nouă) participam la lansarea ediţiei locale a Jurnalului de Cluj.”Lansatorul” trustului Intact, Cozmin Guşă, ne asigura pe cei care mai aveam dubii că Jurnalul de Cluj – la fel ca restul ediţiilor locale – nu are nici o legătură cu apropiata campanie electorală şi că este un produs jurnalistic făcut să rămână. După o campanie electorală penibilă, cu Aurel Tămaş în calitate de candidat la primăria Clujului, Jurnalul de Cluj şi restul ediţiilor locale s-au stins încet.

Încă din toamna anului trecut Trustul Intact a anunţat lansarea săptămânalelor locale „Ghimpele”, alte produse jurnalistice menite să servească PC-istului local şi să de-servească pe contracandidatul acestuia. „Cu un tiraj total de 200.000 de exemplare pe număr, săptămânalul va deveni astfel cea mai importantă reţea de publicaţii locale din România”, se lăudau cei de la Intact. Deşi pentru moment cred că are cu un zero mai puţin, am încredere că tirajul „Ghimpelui” va creşte progresiv pe măsură ce se va apropia data alegerilor. Mai ales că, la o adică, poate fi distribuit şi gratutit.

Partea tristă a acestor apariţii jurnalistice meteorice e că vor oferi, timp de câteva luni, iluzia unui loc de muncă pentru ziariştii din localităţile unde vor apărea. O pâine murdară oferită de cei care au convingerea şi, din păcate nu greşesc, că va exista de fiecare dată cineva care să şi-o dorească. Trebuie doar să aibă fisele pregătite pentru viitoarele tonomate.

Deci, în Intact we Trust?

„Atrag atenţia unor parlamentari şi filiale ale PRM că, dacă vor continua să-şi bată joc de ziarul partidului, „Tricolorul”, prin lipsa de preocupare faţă de furnizarea informaţiilor din circumscriptiile lor electorale, am să opresc apariţia acestei publicaţii. E inutil sa spun ce şoc va reprezenta o asemenea masură extremă în acest an electoral”, Corneliu Vadim Tudor, citat de „Curentul”.

Ar fi un şoc dacă s-ar sesiza, într-un asemenea an electoral, dispariţia unei astfel de publicaţii.

Vecinul meu, I.I., este vedetă TV. Şi, findcă suntem prieteni încă dinainte de a fi el vedetă şi noi vecini, mergem uneori împreună la cumpărături. Am fost şi ieri. Şi am fost suprins, ca de fiecare dată, de existenţa unei alte lumi în interiorul lumii noastre. Poate e de vină notorietatea prietenului sau doar trăsăturile armonioase şi dinţii albi, de reclamă la pastă de dinţi. Cert e că de abia ajuns în trafic căile se deschid ca apele Mării Moarte în faţa lui Moise şi a poporului evreu.

Şoferii, aceste fiare care suntem, devin brusc mieluşei. Claxoanele şi înjurăturile sunt înlocuite cu zâmbetele şi gesturile largi a celor care îţi fac loc să treci sau să parchezi pe locul lor. Handicapul pentru care are loc rezervat în parcare? O, staţi liniştit, e doar o uşoară poliomielită, luaţi-l dumneavoastră!

Apoi mai sunt magazinele. Cautaţi ceva şi nu găsiţi? Imposibil! Angajatul, care în urmă cu câteva luni spunea că „nu mai sunt truse medicale” în timp ce masca un palet plin cu truse medicale (experienţă personală în Carrefour Băneasa), zboară ca un fluture înebunit de primăvară în căutarea unei flori. Câte doriţi? Cum să fie? Le duc eu la casă!

Şi, la casă, surpriză! Vânzătoarea pare a fi înghiţit un flacon întreg cu îndulcitori care i-a tăiat, ca prin farmec, toată greaţa şi plictiseala care o încercau până mai ieri, pe motiv că e nevoită să trăiască alături de clienţi anoşti ca noi. Numai puţin, să le ambalez! Vai, dar se poate, să cumpăraţi o pungă turtită?! O schimbăm imediat!

După o astfel de experienţă ieşi năucit din magazin şi te trezeşti înjurându-i pe producătorii care au avut tupeul să se plângă de hypermarketuri – ce nesimţiţi! – şi îţi rumegi în drum spre casă iluzia că o astfel de lume e posibilă. Doar că ai nevoie de o vedetă lângă tine să o scoţi din plictiseală şi sictir. „Ioane, mâine dăm o fugă până la Finanţe”!

Liderul unui partid nationalist turc, un ziarist cunoscut si un fost rector se numara printre cele 12 persoane retinute de autoritatile turce in cadrul anchetei asupra unei retele ultranationaliste, despre care presa turca afirma ca intentiona sa il ucida pe scriitorul Orhan Pamuk.
Dogu Perincek, liderul Partidului Muncitoresc, de orientare nationalista, Ilhan Selcuk, ziarist la cotidianul de opozitie Cumhuriyet, si Kemal Alemdaroglu, fost rector al Universitatii din Istanbul, au fost retinuti vineri.

O alta scriitoare de origine turcă, Elif Shafak, autoarea romanului „Bastarda Istambulului”, considerata la randul sau prea libertina, data in judecata si amenintata cu moartea in repetate randuri, a avut curajul să recunoasca in literatura sa genocidul turc asupra armenilor.

Ce impresioneaza cu adevarat in exemplul celor doi scriitori care isi risca, la propriu, viata pentru cuvintele lor, este curajul de a lupta, inclusiv pentru cauzele altora, in acest caz armenii.

Daca punem in balanta exemplele lor si ale noastre, a celor care ne-am abandondat propriul adevar si demnitate, avem adevarata valoare a gesturilor lor. Sau lipsa de valoare a gesturilor noastre.