Asist de câteva zile la un fenomen din care fac parte: interesul tot mai crescut al unei părţi a românilor pentru politica externă. Nu e vorba nepărat de politica globală, ci de politicile naţionale ale altor state. Dar cât e globală şi cât e naţională politica unui stat când vorbim de Franţa, Rusia, Statele Unite şi Spania?

Discuţiile de pe messenger sunt „parazitate” de polemici pe marginea campaniilor electorale, avatarurile se transformă în îndemnuri la luptă (Go Obama!”), iar prietenul Underhill mi-o ia înainte cu remarca privind opţiunea alegătorilor pentru partide de stânga (vezi victoria lui Zapatero, semi-eşecul lui Szarkozy şi avansul lui Obama). Iar când toată această pasiune pentru politica altora vine pe fondul unui dezinteres general pentru politica noastră e clar că există acolo, departe, ceva ce noi nu avem.

Diferenţa dintre partidele şi oamenii noştri politici şi partidele şi oamenii lor. Reapariţia liderilor cu charm şi discurs politic versus aceleaşi feţe pungite de plictiseală, cu voci răguşite de atâta minciună sau moarte pe propria limbă de lemn. Până şi cel mai tânăr canadidat de la noi, Cozmin Guşă, s-a născut obosit şi răsuflat după ce a trecut deja în mare viteză prin aproape toate partidele şi s-a maculat slugărindu-l pe Voiculescu, lustruindu-l pe Năstase sau lingându-l, la timpul „cu-venit”, pe Băsescu.

E diferenţa dintre Liga Campionilor şi o competiţie locală inferioară. E inutil să facem comparaţie între un meci Real Madrid – Manchester United şi unul dintre Prefabricate Modelu – Concordia Chiajna. Mai ales că şi mizele puterii sunt diferite. E diferenţa dintre o şpagă în caltaboşi şi un război (cel din Afganistan) calculat la 3000 de miliarde de dolari.