Ca să aflăm cauzele comportamentului deviant al posesorului de autoturism şi de permis de conducere din România ar trebui să-l aşezăm pe canapeaua (chiar există una sau e doar un clişeu cinematografic?) psihanalistului care să-l chestioneze în privinţa „copilăriei” sale. Astfel vom afla abuzurile la care a fost supus în pubertate, ca şofer şi proprietar de autoturism, cum a fost privat de tot ceea ce şi-a dorit.

Cum n-a avut maşină, cum şi-a cumpărat maşină – prin CEC – cum când şi-a cumpărat maşină n-a avut benzină şi cum când a avut şi benzină nu a avut dreptul să circule pentru că fiind duminică, deşi era burlac, avea număr cu soţ şi taman atunci circulau ceilalţi. Ghinion de neşansă. Dar aşa se naşte o traumă. Astfel apar deviaţiile. Doar aşa se explică patologia actualului şofer.

Prin comparaţie cu restul ţărilor, a celor cu o „copilărie” sănătoasă, lipsită de abuzuri, România automobilistică apare plină de paradoxuri.

În mod normal autoturismul – rata bancară, combustibilul şi întreţinerea – reprezintă 10% din veniturile celui care o deţine. La noi autoturismul e aspiraţie supremă. Maşina românului reprezintă 10% din cât şi-ar dori să câştige. Aşa se face că şoselele româneşti mustesc de ultimele apariţii în domeniu.

Cu cât sunt mai puţine şi mai proaste drumurile, cu atât apar mai multe maşini. Mai ales unde nu trebuie. În România, la sat se circulă pe dealuri şi distanţe lungi prea mult cu bicicleta, iar în oraş, pe distanţe scurte, prea mult cu maşina.

Şi exemplele ar putea continua. E suficient să priveşti în jur la semafor. Să citeşti în privirea injectată a şoferilor, să analizezi tensiunea din mâinile crispate pe volan, ca să intuieşti că au ceva pe suflet. Dar şedinţa de autopsihoterapie s-a terminat. Pe data viitoare. Până atunci, conduceţi prudent.