Scriam acum câţiva ani despre formatorii de sentimente.  Despre liderii  de emoţii. Şi despre corespondenţii lor. Despre editorialiştii  de la Bucureşti şi despre corespondenţii locali ai ziarelor. Despre subiectele articolelor trimise din provincie către Capitală şi care mâine vor deveni subiectele editorialelor. Corespondentul nu mai transmite doar informaţii editorului din redacţia centrală, ci îi furnizează şi sentimente. 

O apreciez pe doamna Pippidi. Sincer. Chiar dacă nu sunt de fiecare dată de acord cu dânsa.

Şi nu am fost de acord nici cu mecanismul Coaliţiei pentru un Parlament Curat. Şi nu pentru că intenţia nu ar fi fost lăudabilă şi necesară. Doar că metodologia submina întregul proces al "anchetatorilor" şi, procedural, orice sentinţă era pasibilă a fi lovită  de nulitate.

Cu bună credinţă  dar lipsită  de mijloace, inteligentă dar totodată naivă, Coaliţia pentru un Parlament Curat şi-a fondat "dosarele" pe apariţiile din presă vizavi de politicieni iar aici există o mare problemă. Aşa cum au recunoscut de multe ori, s-au comis  erori, rectificate sau nu ulterior. Numele unor politicieni fiind şterse de pe "lista neagră" după reevaluări ale  articolele în baza cărora au fost "condamnaţi".

Într-o vreme în care până şi oamenilor lui Dumnezeu li se cere să facă dovada bunei lor credinţe, într-o ţară în care tot al doilea om de afaceri sau politician are o gazetă, apariţiile de presă ar trebui să constituie cel mult probe indirecte şi nu condiţii sine qua non pentru prezenţa pe lista CPC. Cu atât mai mult cu cât, majoritatea corespondenţilor locali ai presei centrale- ştiu din proprie experienţă – sunt şi angajaţi ai mediilor de presă locale. Pornind de la premise relative nu poţi da verdicte absolute. Şi de aici se vede că numita competenţă nu poate fi înlocuită doar de conştiinţă.

Mult dezbătuta posibilă prezenţă a doamnei Pippidi pe lista pentru europarlamentare a PDL şi condiţiile puse de domnia  sa mi-au amintit din nou de mecanismele Coaliţiei  pentru un Parlament Curat şi, mai grav, de o etică de tip comunist. Sigur, similitudinile sunt relative şi contextuale, însă există unele irizaţii care apar din anumite unghiuri şi care mă duc cu gândul la morala şi moraliştii PCR.

Şi la comunişti buna credinţă ţinea loc de competenţă şi calificare, şi la ei se cerea o origine sănătoasă. Probabil Elena Băsescu nu e potrivită pentru funcţia de europarlamentar, dar să o excluzi pentru că e fata tatălui ei e o enormitate de tip comunist.

Marea eroare a doamnei Pippidi – dacă e să rămân în terminologia legislativă – este că dezbate pe formă o problemă de fond. Dacă moralitatea este cea în discuţie, nu prezenţa Elenei Băsescu trebuie să  o ţină departe pe doamna Pippidi de listele PDL ci tocmai PDL-ul, cel care a ales-o, conform mecanismelor interne, pe mezina preşedintelui drept vicepreşedinte al Organiţiei de Tineret a partidului. Şi este oare etic să se gândească doamna Pippidi, fie şi trecător, să candideze pe listele unui partid, oricare ar fi acela, atâta timp cât toate partidele au avut şi trimis în Parlamentul Românei oameni stigmatizaţi de către Coaliţia pentru un Parlament Curat? Curat murar.

Şi acum, sincer, chiar ştie doamna Pippidi totul despre democraţie şi Parlamentul European?  Nu îi e frică că ar putea nimeri în Parlamentul European în toaleta celui de al treilea sex, concepută special pentru un transexual sau că se va aşeza tocmai pe scaunul pe care a stat Ciocciolina?

Într-o vreme în care cei  care scriu – în special pe internet –  citesc prea puţin, e rar lucru să vezi că în mediul virtual se întâmplă şi lucruri  bune, menite să sprijine scrisul şi cititul, în înţelesurile lor naturale.

Ediţia în limba română a wikisource lansează în acest an  în care, potrivit legislaţiei, lucrările scrise devin proprietate publică după 70 de ani de la moartea autorului, o invitaţie tuturor celor care vor să contribuie la dezvoltarea bazei de date cu operele lui  Octavian Goga, Ionel Fernic şi Ovidiu Densuşianu, autori a căror lucrări intră în 2009 în patrimoniul universal.

În urmă cu câteva zile mă gândeam să realizez, pentru prieteni, un site de anunţuri – bazat pe cerere şi ofertă – care să favorizeze schimbul de cărţi. Evident că ideea nu e nouă şi nici locală.Dar nu orgoliul originalităţii mă macină, ci reproşul cărţilor stătute în bibliotecă pe care, probabil, mulţi ar vrea să le citească. O formă a supravieţuirii cititului în vremuri de criză, o compensare particulară la lipsa de biblioteci a sitemului. Spre suprinderea mea am avut supriza plăcută să descopăr că există mai multe nuclee locale a unui astfel de iniţiative. Chiar dacă are mai degrabă forma unui club de lectură – din câte mi-am dat eu seama – ideea merită amintită şi sprijinită.

Ce frumoşi sunt aceşti tineri şi gesturile lor!