(continuare)

Şi, cum ziceam, Finanţele stau cam prost la matematică. Şi asta îmi aduce aminte de un banc în care doi contabili fac o serie de pariuri care dintre ei mănâncă un rahat. Până la urma l-au mâncat amândoi fără ca vreunul să câştige pariul. „E adevărat că am mâncat un rahat şi n-am câştiga nimic, dar ce de capital am rulat!”, a fost concluzia finală a celor doi.

Dar să vedeţi ce de capital se rulează la Finanţe. Porniţi în goana după capital pentru buget, angajaţii Finanţelor Publice se manifestă probabil cum o făceau în studenţie. Vrafuri de dosare, harababură şi disperare, hârtii aruncate peste tot, un iz frapant de sesiune, în încercarea de a scoate pe ultima sută de metri bani pentru buget.

În această atmosferă a ajuns şi subsemnatul care, probabil vă amintiţi din episoadele anterioare, face parte din specia boilor care trag, la Finanţele Publice, Sector 6. Fiindcă, pentru un rest de 23 de lei, Administraţia Financiară a Sectorului 6 a trimis nu mai puţin de 6 scrisori – dintre care cel puţin una în provincie – la tot atâtea bănci, pentru a pune poprire pe cardurile subsemnatului. Probabil, anterior, s-au trimis şi serii întregi de somaţii la vechea adresă la care domiciliasem. Dincolo de faptul că mi-am asumat conştiincios vina şi a doua zi, responsabil, m-am dus să-mi plătesc datoriile, nu am putut înţelege profitabilitatea acţiunii de executare în condiţiile în care cheltuielile poştale (nu uitaţi că ulterior trebuie să se facă o nouă comunicare către toate băncile atenţionate să pună poprirea, să o ridice după stingerea datoriei) depăşesc valoarea sumei datorate. Nedumerirea e cu atât mai mare cu cât angajata Finanţelor mi-a spus la plecare că dacă mă grăbesc să-mi deblochez conturile n-ar strica să duc personal hârtiile, pentru că „să vă spun că n-avem bani de timbre pentru poştă, mi-e şi ruşine”. Ceea ce am şi făcut, nu de voie, ci de nevoie, fiindcă, la fel ca în bancul cu Ion care se supără pe Janos pe motiv că ungurii l-au omorât pe Mihai Viteazu şi el doar de ieri ştie, Banca Transilvania, care a primit scrisoarea la Cluj cu întârziere, mi-a blocat contul la vreo câteva zile după s-a stins datoria către stat.
Şi fiindcă nu-mi plac filmele banale şi cu final previzibil, totul s-a terminat ca în filmele franceze din anii 70 – alea de trebuia să mai stai încă vreo zece minute după ce s-a terminat emisia ca să fii sigur că chiar ăla a fost finalul – la câteva zile după ce am dus personal dovada plăţii la bancă am fost sunat de o angajată a BT care mi-a spus că suma din dovada e mai mare decât suma solicitată pentru poprire de către Finanţe. Adică în cererea de poprire a Finanţelor figura o sumă mai mică decât cea pe care am plătit-o eu (probabil ceva penalităţi). Şi cum matematic mă costa mai mult să străbat dus întors oraşul până la Finanţe să fac rost de o nouă hârtie care să confirme că am plătit exact suma din cererea de poprire, i-am transmis domnişoarei de la bancă să vireze, încă o dată, suma din cererea de poprire, către stat doar să-mi deblocheze contrul. Aşa am ajuns să fiu eu boul care trage de două ori.

Se pare totuşi că generozitatea mea nu a fost suficientă pentru că bugetul de stat suferă în continuare. Aşa că primesc de la Administraţia Financiară Ilfov o scrisoare prin care sunt invitat, în calitate de administrator, să clarific transferul unei societăţi comerciale din Bucureşti în Ilfov. Chestia e că societatea se transferase de vreo 2 ani, se plăteau taxe şi impozite, dar cei din Bucureşti – v-aţi prins, Administraţia Financiară Sector 6 – nu le-au trimis celor din Ilfov dosarul vechi. După ce aflu că – desigur – erau nişte resturi de plată (67 de lei) rezultaţi din calcule greşite, îi plătesc, plimb hârtii, aştept pe holuri cum mi s-a spus, dau hârtii, mi se spune că nu trebuia să stau pe holuri, etc, răsuflu uşurat până în ziua în care sună telefonul. N-o să vă vină să credeţi. Era chiar Administraţia Financiară Sector 6 care vroia să-mi comunice faptul că nu s-a făcut plata. De fapt s-a făcut, dar a fost respinsă. De ce? Fiindcă firma nu mai exista în sector 6 de unde a fost radiată acum doi ani, deci nu avea cum să plătească. Kafka, frate!

Şi, ţineţi minte, prieteni, sfâşitul nu-i aici.

Şi cum ziceam, statul nu prea ştie matematică. Deşi la începutul anului se făceau tot felul de calcule – mai mult din cuvinte decât din cifre, ce-i drept – după doar câteva săptămâni, matematica optimismului a început să alunece. Aşa se face că de la promisiuni de neimpozitarea profitului reinvestit pentru firme începând cu al doilea semestru al anului, pentru a stimula dezvoltarea economică, în urma măsurilor Guvernului firmele să fie nevoite să vină cu bani de benzină de acasă.
Impresionantul buget de la început, din care aproape 20% direcţionat către lucrări publice – aspect nemaiîntâlnit de pe vremea regimului Ceauşescu – s-a dovedit interesant doar pe hârtie, pentru că, în fapt, este insuficient şi imposibil de colectat. Astfel că Guvernul Boc s-a nevoit să înăsprească regimul fiscal pentru societăţile comerciale pentru a putea face faţă distracţiei.
Calculele ministrului Pogea au scos la iveală faptul că fără să crească TVA-ul (la care oricum suntem campioni europeni) cea mai rapidă formulă de îmbogăţire a bugetului ar fi înlăturarea unor facilităţi, cum ar fi deducerea combustibililor pentru societăţile comerciale. Sub pretextul, de altfel valid, că multe societăţi comerciale ard gazul (a se citi benzina) aiurea pe maşini care nu au nicio treabă cu producţia, Guvernul a decis, printr-o ordonanţă, că firmele nu mai pot să-şi considere cheltuieli deductibile costurile cu combustibilii decât dacă sunt firme de curierat sau distribuţie. Formula aleasă de Ministerul Finanţelor pentru a atrage bani la buget aminteşte mai puţin de matematică cât de metehnele acestui popor. În loc să declanşeze un blitzkrieg, controale şi să amendeze corespunzător firmele care se fac vinovate de practici necurate – şi, oho, câte sunt – MF a ales soluţia de a da în toţi boii. Numai că, aşa cum se ştie, firmele care se fac vinovate de sustrageri de la plata impozitelor către stat o vor face pe mai departe astfel încât povara va rămâne, ca de obicei, în sarcina boului. A celui care trage.

(va urma)