S-a dezvoltat în ultimii ani un curent critic la adresa desenelor animate moderne, manifestat atât de oameni de televiziune (sau din mediul cultural) cât şi de cei politici. S-a vehiculat, nu de puţine ori, necesitatea unui filtru, a unei cenzuri, pentru a proteja destinatarul lor final, copiii. Principalele critici au fost violenţa excesivă şi limbajul uneori trivial cu accente sexiste, faptul că desenele pentru copii au devenit cam prea pentru adulţi.

Dar nu excesiva lor adultizare e problema ci, oricât de straniu ar suna, dezumanizarea personajelor de desen animat. Nu doar pentru că sunt de cel mai multe ori robotizate, cum e cazul Transformers, ci pentru că noile trenduri din tehnica desenului animat propun personaje active din punct de vedere al comunicării verbale, dar aproape sterpe din punct de vedere non-verbal.

Priviţi un desen animat modern şi unul clasic şi  constataţi diferenţele. „Tom & Jerry” e, din punct de vedere educaţional, la fel de nociv ca unele desene moderne, abundă în violenţă iar personajele sunt perfect imorale în logica lor. Însă ceea ce le deosebeşte este compoziţia non-verbală a personajelor. Priviţi puţin expresivitatea personajelor (de origine animală) care comunică prin toate părţile fiinţei lor, de la vârful cozii şi până la ultima geană, şi comparaţi-o cu un desen animat contemporan, exploziv în dinamică, complex în dialoguri dar, de cele mai multe ori, nul din punct de vedere emoţional.

Un desen animat clasic educă mai mult decât o mie de cuvinte, pentru că un copil atent la Tom şi Jerry va creşte cu atenţie către gestica, sentimentele şi dorinţele celorlalţi. Iar acest timp de comunicare e baza umanităţii, pentru că societatea înseamnă comunicare şi interacţiune cu ceilalţi.

Aşadar, problema nu e atât violenţa şi nici sexualitatea din desene, care pot fi catalogate ca aberante atunci când sunt vizionate de copii, dar rămân totuşi în limitele unui uman deplasat, cât lipsa emoţiilor şi comunicarea lor. În fond cât de empatici social pot deveneni copiii atenţi la sentimentele roboţilor?

De fiecare dată când vizitez un muzeu de artă şi ajung în secţiunea clasicilor mă izbesc pretextele căutate de artişti pentru a justifica nuditatea corpurilor umane expuse în tablourile lor. Canoanele creştine şi pudoarea vremurilor i-au obligat, nu de puţine ori, să caute justificări – multe naive – pentru a explica goliciunea umană. E de înţeles după secole în care toţi pictorii şi-au făcut mâna doar pe trupurile goale ale lui Adam şi Eva (a căror poveste e tocmai ascunderea goliciunii), Isus, Sfântul Sebastian (care, dincolo de povestea lui tragică, le-a oferit pictorilor avantajul de a fi murit dezbrăcat şi mulţi s-au grăbit să profite) şi, mai rar, Goliat, că artiştii căutau şi alte modele pentru arta lor. Dar până în secolele XIX-XX, când nuditatea s-a putut exprima liber şi modele abundau, a fost nevoie de multă imaginaţie nu doar pentru a picta goliciunea, ci şi pentru a o putea expune.

Pretextologia clasicilor şi evoluţia nudităţii în arta medievală aduce aminte de evoluţia pornografiei în secolul XX. Dacă în anii 80 filmele pornografice mai aveau nevoie de o poveste, de scenarii care să susţină acţiunea (mai apărea o secretară, un instalator, o vaduvă într-un castel), spre sfârşitul anilor 90 nimănui nu-i mai păsa de scenariu.

Cam aşa a evoluat şi nuditatea în pictură. Până să se picteze goliciune la liber, Tintoretto închipuia scenarii fanteziste. Într-un tablou al tânărului veneţian – aflat în Muzeul de Artă din Dresda – două tinere sunt eliberate de către doi flăcăi dintr-un turn din Egipt. Explicaţia tabloului este mai mult decât hilară. Cică fetele, pentru a se purta strecura pe geamul turnului, au fost nevoite să renunţe la haine. Asta în vreme ce tinerele nude poartă lanţuri la mâini şi picioare. Come on!

Şi aşa se strecoară în artă arta de a justifica goliciunea. Aşa apar ţărani care – evident, din cauza căldurii – practică goi muncile câmpului, tinere care se îmbăiază, tineri care se odihnesc la umbra unui copac, soldaţii vânjoşi care – probabil pentru mai multă mobilitate  sau fiindcă îi stinghereau – au renunţat nu doar la zale ci şi la tot ceea ce le acoperea goliciunea.

La Rubens e evident că fiicele lui Leucippus nu puteau fi răpite altfel decât cvsi-goale. În fond întreaga operă a pictorului flamand este străbătută de goliciuni cărnoase şi contorsionate.

Şi să nu-l uităm pe maestrul Michelangelo, care studia doar mecanica  trupurilor umane. Yes, right!

Şi ce se întâmplă totuşi dacă hotărârea Curţii Constituţionale se amână prea mult? Deoarece nu există un precedent, nu există nici un termen prestabilit pentru soluţionarea contestaţiei depuse de PSD. Curtea Constituţională are un termen general de 3 zile de la comunicarea deciziei BEC. Însă, în situaţia excepţională dată, în care Curtea trebuie să răspundă unei contestaţii, întemeiată sau nu, în funcţie de probele administrate procesul poate dura o perioadă nedefinită.

Specialiştii în drept constituţional spun că e aproape imposibil ca rezultatul scrutinului de duminică să se anuleze. Cu toate acestea, PSD şi PNL se ţin tare pe mai departe şi vorbesc de majoritatea lor.

Există oare un scenariu?

În cazul în care mandatul preşedintelui expiră în 20 decembrie şi locul său rămâne vacant, potrivit Constituţiei atribuţiunile sale sunt preluate de către preşedintele Senatului care este nimeni altul decât Mircea Geoană. Dacă el va fi cel care va numi premierul, cu o majoritate susţinută în Parlament, ar putea impune un guvern care ar fi cu greu răsturnat după, chiar şi cu Băsescu preşedinte.

Scenariu fantezist, periculos, dar nu imposibil.

NOTĂ: E adevărat că preşedintele rămâne în funcţie până predă mandatul noului preşedinte, dar tot Constituţia prevede că mandatul unui preşedinte nu se poate prelungi peste 5 ani decât în caz de război sau altă calamitate. Iar 5 ani se împlinesc în 20 decembrie.

Uneori am impresia că viaţa noastră e pe un pilot automat. Ajunge să dai câteva clickuri, să setezi câteva opţiuni, şi totul merge de la sine. Iar după ce viaţa nu mai poate scăpa automatismelor maşinăriilor care au acaparat-o, ne putem trăi liniştiţi letargia.

Trecerea la ora de iarnă (şi invers) era un mister al copilăriei, un moment eveniment pe care îl aşteptam anticipându-i urmarea. Confuziile, întârzierile de tot felul, erau inevitabile.

Anul acesta trecerea nici nu s-a simţit. Telefonul şi-a setat liniştit ora, laptopul s-a adaptat instant. Chiar şi recevierul de televiziune digitală a făcut saltul în timp automat. Dacă n-ar fi ceasul mecanic, de mână, am trece prin viaţa fără să simţim aceste salturi convenţionale ale timpului.

Sau am putea chiar muri şi totul ar merge mai departe. Soţia mea a primit, pe facebook,  o sugestie de prietenie – poate o cunoști pe Magdalena Boiangiu, scria pe facebook. Din păcate, la câteva luni după ce doamna  răposase (fie-i ţărâna uşoară).

Momentul pe care-l prevăzusem încă de acum cinsprezece de ani, când i-am citit prima carte, s-a produs: Hertha Muller, una dintre doamnele literaturii germane şi, din păcate, mai puţin a limbii române, a fost laureată cu premiul Nobel pentru literatură. Membră a Academiei Germane pentru Limbă şi Poezie, Hertha Muller a mai fost nominalizată pentru a treia oară – după 1999 şi 2008, când a mai fost propusă de către statul german. Disidentă a regimului comunist român după publicarea manuscrisului „Ţinuturile Joase” („Niederungen”) cenzurat în România şi publicat integral în RFG în 1982, Hertha Muller a emigrat în 1987 în Germania.

Cu toate că se poate specula pe marginea criteriilor politice în atribuirea acestui premiu – literatura doamnei Muller fiind predominată la nivel de subiect de tarele comunismului şi sentimentul dezrădăcinării – meritele autoarei „Animalului inimii”, „Regele se înclină şi ucide” sau a mai cunoscutului „Încă pe atunci vulpea era vânător”, nu pot fi ignorate.

Întrebată acum 2 ani ce reprezintă pentru ea premiul Nobel, Hertha Muller a răspuns, onest: „foarte mulţi bani, nicidecum recunoaşterea literară”.

Felicitări, doamnă!

1.Internetul e ca pământul. Deşi populaţia care-l utilizează creşte constant, media inteligenţei pare să fi rămas aceeaşi. Poate şi fiindcă cei deştepţi fac eforturi supraomeneşti ca să-i atragă şi pe proşti pe intenet pentru că, în orice afacere ai nevoie de cât mai mulţi clienţi.

2.Limba română suferă rău de tot pe internet. Privată de diacritice pe multe siteuri, într-o perioadă de transformare internă şi acceptare a noi sensuri şi termeni, româna de internet pare a fi o altă limba, asemănătoare cu cea română dar distinctă.

3. Abrevierile de tip messenger sunt un dialect al românei de internet, un argou cu termeni distincti. Sunt brb, np, tnx, lol conventii lingvistice prin intermediul cărora se produce actul comunicării online? Sunt, ce plm?!

4. Pentru că sunt mulţi neciopliţi pe internet (vezi punctul 1), care folosesc o limbă relativă (vezi punctul 2) şi aproximativă (vezi punctul 3), care scriu pe internet înainte de a scrie pe hârtie şi fără să citească nimic în prealabil, a devenit imperios necesară instituirea unei cenzuri masive.

5. Fiindcă imaginaţia nu are limite, pentru a înjura în voie, înjurăturile se reformulează zi de zi pentru a trece de filtrele siteurilor, păstrându-şi totodată capacitatea de a transmite înjuria, de a fi recunoscută de ceilalţi. Puncte între litere, reinterpretări fonetice, litere cuvinte scrise invers, reabrevieri. Nimic nu e imposibil pentru noua hermeneutică a sudalmei. Pentru conformitate vezi comentariile de pe siteurile Prosport şi GSP.

P.S.: Infracţionalitatea, care a descoperit la rândul ei potenţialul internetului, face încercări disperate de a se adapta. Doar că o face în limitele ei. Am primit un mail, o tentativă de phishing , trimisă în numele Băncii Transilvania, însă cu sigla Raiffeisen Bank. Iarta-i, Doamne.