Cu sapte pitici?!

Adultii spun cu placerea pe care doar un parinte mandru o poate avea in glas ca odraselele lor sunt pline de imaginatie. Am trait si eu de copil cu aceasta convingere la fel cum am crescut cu aceea ca (o stiu de la scoala) Romania e cea mai frumoasa tara din lume (!). Poate nu e vorba atat de imaginatie cat de capacitatea copiilor de a accepta imaginarul, in special cel al adultilor. Imi vine destul de greu acum sa mai cred ca Romania e cea mai frumoasa tara din lume, in ciuda perfectei si unicei impartiri geografice (raportul aproape egal dintre munti, dealuri si campii+marea). Partea proasta a vietii adulte e nu numai ca omoara lucrurile frumoase in care ai putea crede dar le imbogateste la modul bolnav mai mult decat ar putea-o face cel mai inventiv copil.
Spre exemplu, care adult cu capul plin de filme, emisiuni televizate, scandaluri sexuale, stiri sangeroase, politicieni macabri mai poate sa citeasca si sa savureze ad literam placerea povestii „Alba ca zapada si cei sapte pitici”. O tanara fata (Alba ca zapada) provenita dintr-o familie dezorganizata (are o mama vitrega care nu prea o iubeste) fuge de acasa de frica mamei si traieste in padure in aceeasi camera cu sapte pitici. Parintii copiilor inventivi citesc si interpeteaza la propriu faptul ca Alba ca zapada „traieste” cu sapte pitici si nu ii deranjeaza. Totusi, daca nu ar fi politically incorrect, s-ar intreba in particular: Cu pitici?! Cu sapte pitici?!