Incapatanatii

Exista, cu certitudine, oamenii dotatii cu ambitia si taria necesara de a realiza tot ceea ce isi propun. Nu sunt multi. Suficienti doar cat sa reprezinte vesnice exemple (ai vazut ca ea poate?!) si o eterna sursa de frustrare (tu de ce nu poti!?).
Asa era colega mea de clasa Nicoleta. Incapatanata, ambitioasa si vesnic hotarata sa realizeze ceea ce si-a propus. Ea era exemplu. Ei ii reusea ce era mai bun.
 

Pana prin ‘90 toti copiii visau la titlul, glorios, de vanzator. Cu fata strivita de vitrina in spatele careia mainile grasute de demiurg ale vanzatoarei rascoleau bomboanele in borcanele alea turtite si alungite, toti colegii mei au visat mai mult sau mai putin sa devina vanzatori. Intr-o perioada in care vanzatorul devenise gestionar nu doar de produse ci si de destine, cand insasi numele meseriei devenise o chestiune de prestanta sociala in fata cohortelor de profesori sau alte categorii de intelectuali flamanzi care pentru putina marfa “data pe sub mana” isi coborau standardele profesionale pentru a trece clasa si progeniturile sefilor de aprozar, toti copiii visau sa devina puternici. Mai puternici decat profesorii lor. Mai buni decat parinti.
 

Nicoleta a reusit. Cu o usoara intarziere. Am terminat clasa a opta in 1990 si a intrat la Liceul Economic din Cluj in vara aceluiasi an. Insa transformarile sociale au aruncat ravnita meserie in derizoriu in aceea perioada in care toata lumea cumpara si vindea.
 

Dar Nicoleta era extrem de ambitioasa si, dupa terminarea liceului, s-a orientat spre Facultatea de Medicina aflata, aproape logic, la doi pasi de Liceul Economic din Cluj. Urma sa devina medic, munca de inalta prestanta si raspundere, un alt demiurg imbracat, asemeni vanzatorului de odinioara, in halatul alb.
 

Pe cand a terminat medicina, undeva in jurul anului 2000, scarbita de Romania s-a gandit sa emigreze in SUA. Si a facut-o. Nu inainte de a face cateva cursuri de “subcalificare” deoarece americanii nu recunoasteau diplomele noastre si aveau nevoie de asistente medicale. Nicoleta a urmat cursuri intensive de asistenta medicala. Si a plecat.
 

N-am auzit nimic de ea mai bine de sase ani. Mi-a scris de curand sa-mi dea vestea pe care o asteptam de peste cinsprezece ani: reusise. S-a casatorit cu un emigrant bosniac si  lucreaza la un magazin alimentar din fata Spitalului Municipal din Chicago.
 

Unii oamenii reusesc. Orice ar fi.