Poveste fara sfarsit: demisia

Pentru români demisia e ca moartea pentru creştini: repetabilă prin înviere.

Nici măcar nu are legătură cu acest caz, al liderilor PSD „demişi”. Chiar deloc. E generalizat. E naţional. E patologic. Românii au o mare problemă cu demisia şi, la fel de mult, cu demiterea.

Chestiune de (i)responsabilitate şi de răspundere, pentru români, dar mai ales pentru politicieni, actul de onoare al demisiei sau de autoritate al demiterii par paşi imposibil de parcurs. Chiar şi când totul pare definitiv, irevocabil şi de neclintit, mai apare un mic ceva care îl ţine pe demisionar în loc, care îl înduplecă pe demiţător.

Ce dovadă mai bună avem că politicienii români nu înţeleg la propriu actul demiterii, decât „demiterea” premierului Roman prin intermediul minerilor, a lui Radu Vasile prin decret prezidenţial?

Priviţi cazul de faţă. Deşi termenul de „demisie” sau „demitere” pare definitiv – încă se păstrează ca formă în limbă, nu şi în utilizare – Ioan Rus nu e nici pe departe atât de demis pe cât pare.

Totul nu e decât un soi de striptease, în care politicienii se pot despuia de funcţii prin demisii din diversele fotolii politice, administrative, naţionale, regionale, locale şi aşa mai departe, dar numai până la un punct. Când poporul prostit şi cu banii luaţi aşteaptă gestul final, se aprinde lumina şi ne trezim la viaţă. Comentezi?! Achită consumaţia şi ieşi.