Cristian Mungiu si al sau „Patru luni, trei saptamani si doua zile” a luat Palme D’or. Motiv pentru o intreaga tara sa se laude cu munca omului, cu „scoala romaneasca de cinematografie” si , in definitiv, de ce nu, cu geniul evident, dar nerecunoscut, al poporului roman. Tema redundata a tuturor profesorilor frustrati de limba romana „destinul omului de geniu” (in care se recunosc pana la ultimul) neinteles de semenii sai. Tocmai de aceea ma sperie o atare intelegere. Si un nou nivel de asteptare. Fiindca, nu-i asa, de acum incolo ne vom astepta sa ne regasim pe podium de fiecare data, acum ca ne-am obisnuit. O noua grila de asteptare, dupa gimnastica feminina, olimpiadele scolare si saloanele de inventica. Sa se stie ca, de acum inainte, vom dori sa fim recunoscuti ca somitati in materie. Anticipez pentru anul viitor, o desfasurare extraordinara de forte din partea tuturor, dar in special a televiziunilor, pentru a surprinde Festivalul de la Cannes, si favoritii nostri.

Nu l-am cunoscut pe Cristian Mungiu. Desi am stat o seara la aceeasi masa. Desi mi-am dorit sa facem un film impreuna dar, asemeni evreului din banc care se roaga sa castige fara sa joace la loto, trebuia sa scriu si eu un nou scenariu. Nu-l cunosc dar ma bucur pentru el fara a pretinde sa-si imparta succesul cu mine. In definitiv, e doar victoria lui si a celorlalti care au muncit la film. Chiar daca avem cu totii o contributie comuna la succesul sau. Alta decat cea pe care ne-o asumam.

Fiindca exista, dincolo de talentul individual al regizorilor, o contributie popular-nationala. Si aceea este realitatea noastra. Daca urmarim criticile, dincolo de laudele la adresa filmarii directe, de cameraman (intalnita si in Moartea Domnului Lazarescu), cel mai mult impresioneaza subiectele, scenariul filmelor romanesti. „Moartea domnului Lazarescu”, „A fost sau n-a fost” si „Patru luni, trei saptamani si doua zile” ( sa nu uitam de „California dreaming”) au impresionat prin originalitate. Asemeni documentarului despre decretei. Originalitate realitatii romanesti, fie ea comuniste sau post comuniste. Exhibarea mutatiilor noastre constituie subiectele exceptionale pentru o lume occidentala saturata de artificialitatea propriei civilizatii. Si nu o spun ca pe un repros ci ca pe o constatare.

Imi amintesc de frustrarea lui Mircea Cartarescu ajuns in Germania unde era chestionat la tot pasul despre suferintele prin care a trebuit sa treaca in comunism si a faptului ca toata lumea vroia sa-l vada ca pe o victima a comunismului, nicidecum ca pe un poet. Practic, i s-a interzis sa depaseasca preconceptia care i-a fost atribuita. Ce drama pentru un om deprins sa realizeze frumosul, sa i se ceara sa se rezume la a ostraciza uratul comunismului!

Fara a vedea in succesul lui Mungiu altceva decat este, adica un succes imens, imi e teama ca cel putin inca o vreme, nu vom fi acceptati nici in lumea cinematografica decat la nivelul unei realitati pe care nu vom avea voie sa o depasim decat cu riscul de a cadea in subiectele banale, prin normalitate, ale occidentului. Iar cand vom renunta la stereotipurile (post)comuniste vom ajunge asemeni lui Kusturica, laureat de doua ori cu Palme D’or in trecut, spectatori celebrii ai Festivalului de la Cannes.

Va trebui ca macar inca o vreme, sa desfacem incet, incet, bandajele care ne inconjoara vechile rani, pentru a nu-i dezamagi pe cei care asta asteapta, cu realitatea ca ranile comunismului incep sa se cicatrizeze si nu mai avem nimic de aratat. Vor urma probabil dramele musulmanilor turci care vor sa se integreze in UE si ale altor victime ale istoriei strambe a Europei.Bravo lor!