Cand am inchis usa, nu inainte de a verifica pentru ultima data posta, plina de scrisori inutile, facturi definitive si somatii ultimative, aveam incredere in nebunia mea. Cu disperarea celui caruia nu i-a mai ramas nimic decat ratacirea propriei minti.Si am plecat. Doar becurile lasate aprinse in plina zi, groaznica sfidare, si muzica urland la maxim in boxele puse inadins pe geam ca un gest final: un consumism exagerat care sa nege evidenta pustiului. Am luat cu mine doar amintirea ultimelor acorduri sclipind printre becurile arzand inutil in soare.

Eram liber. In sfarsit. Si ma bucuram ca un copil. Ma bucuram anticipativ, cinic, cu gandul la momentul in care cei de la banca, satui de atatea somatii si amenintari, dupa un absurd proces de evacuare la care nu se va prezenta nimeni, vor sparge usa pentru a ma evacua, pe mine, pe raul-platnic, cel care ii lasase fara profit la imprumutul acordat cu doar cateva luni in urma. Muzica va fi tacut de mult intre timp iar lumina se va fi stins cu siguranta, decuplate amandoua de reprezentantii companiei de electricitate, cei care la randul lor imi vor fi deschis o actiune in justitie pentru a recupera prejudiciul pentru facturile neachitate. Or fi sunat la telefon dar cine sa le raspunda in afara vocii care ii anunta ca postul telefonic era desfintat. Si atat. Vocea nu stia sa le spuna ca respectiva companie telefonica m-a dat si ea in judecata pentru a-si recupera banii datorati. Asa se face ca in clipa in care executorul judecatoresc insotit de un politist, amandoi insotind reprezentantul bancii, vor ajunge la casa mea (sau poate ar trebui sa spun fosta mea casa), vor fi primiti cu tacere si raceala, la modul cel mai profund. Doar rasul meu s-ar auzi, daca ar fi acolo. Dar nu va fi. El va fi cu mine, undeva departe, oriunde voi fi fost, pasager clandestin in masina neplatita decat partial spre nemultumirea companiei care mi-a finantat cumpararea in rate dar care nu isi va mai vedea banii niciodata. Acum e clar de ce rad? Pentru ca ma vor uri toti iar cel mai mult, cu siguranta, companiile care au asigurat banca, vanzarea masinii si asa mai departe si care vor trebui sa suporte toate oalele sparte de mine. Eu, cel mai insolvabil dintre toti insolvabilii.

Conduc atent, cu mare grija, sa nu cumva sa accidentez masina, sau pe mine. Neasigurat nici eu, nici ea. Dar asta nu ma opreste cu nimic sa fiu fericit cu gandul la viitor. E adevarat, nu imi rezerva mare lucru acest viitor, insa tocmai de aceea nu-mi prea pasa de sensibilitatea lui si de modul in care va reactiona daca il voi lua in deradere. Banuiesc ca nu la fel de urat ca si angajatii bancilor si al tuturor furnizorilor mei neplatiti cand se vor confrunta cu furia sefului meu. Ma rog, fostul. „Ce poprire? Pe ce?”, va urla ca dezlantuit cel ce atunci, in viitor, imi va fi fostul sef, „nemernicul nu a mai venit la munca de aproape trei luni, ce vrei sa-i popriti, prejudiciul pe care l-a lasat cand a plecat lasandu-ma cu ochii in soare? Luati-l tot si plecati”, le va striga el creditorilor mei nauciti. Si in fond ce le voi fi datorat eu tuturor acestor oameni? Ce vor ei de la mine? Imi vor viata, asta imi vor. Nu la modul propriu, absolut, ci in unul mult mai subtil si mai pervers totodata. E o chestiune de nuanta, la fel ca natura cautarii mele. Cei ce te iubesc te dau disparut, ei insa ma vor da in urmarire. Proprietarii de sclavi trebuie sa-si recupereze fugarii. Ma vor dori indarat, legat de ei, de ratele si facturile neplatite, de contributia mea la profitul lor, calculat cu toti indicatorii de risc, asigurat si rasasigurat dar care, chiar si asa, ar tulbura somnul celor de la departamentul de analiza, va naste precedente periculoase chiar daca eu unul sunt doar un mic procent din cosmarul actionarilor companiilor electrice, telefonice, de televiziune prin cablu, bancilor, companiilor de vanzari auto dar, mai ales, luati seama, a companiilor de asigurari. Pestele cel mare il va cauta pe cel mic. Si nimeni nu vrea sa ma manance. Pestele cel mare nu-l inghite pe cel mic. Ar fi un gest barbar si total neprofitabil pe termen lung (asa cum a prevazut departamentul de analiza financiara in ultimul raport prezentat actionarilor). Nu, pestele cel mare nu-l mananca pe cel mic (ati inteles desigur ca eu sunt pestele cel mic), ci il va tine in viata pentru a-si recupera datoriile, penalitatile si profitul. Il intretine pentru a-l exploata. Asemeni celor care refuza sacrificarea animalelor si nu pun gura pe carnea de vita, preferand sa ii bea doar laptele. Suntem un acvariu cu pesti mici, crescuti de o mana de pesti mari.

Sunt, eu dar si voi, chiar omul statistic, cetateanul mediu (sau, poate, mai corect ar fi mediocru), clasa de mijloc. Pentru noi se construiesc mall-urile, sistemele de asigurari de sanatate, pentru noi cei care ne dam voturile, taxele si impozitele,care sustinem clasa pestilor mari. Si cine ma va uri mai mult decat pestii cei mari? Ati ghicit: voi, cei ca mine, pestii mici, clasa de mijloc. Pentru ca v-am parasit, v-am abandonat si v-am lasat sa suportati singuri greul care ne era repartizat tuturor democratic. Din cauza evadatilor ca mine se duce dracu’ lumea noastra, a celor tinuti in mizerabila noastra viata pentru a le face frumoasa viata altora. Din cauza mea dau faliment companii de asigurari, banci, companii de vanzari de autoturisme. Din cauza mea si a celor ca mine se prabusesc sistemele sociale nealimentate corespunzator, bugetele inuficiente si statisticile ruinate. Asa e, din cauza mea creste neincrederea oamenilor in oameni. Eu sunt responsabil pentru ca lumea nu e un loc mai bun, pentru ca pestii mici devin si mai mici, clasa de mijloc se incovoaie sub povara presiunii si arunca asemeni unui lest inutil elementele care ii pericliteaza planarea medie: angajatii bancilor, companiilor de electricitate si telefonie si asa mai departe. Nu sunt un peste mic. Sunt un porc. Din cauza mea se distrug indicatorii macroeconomici si, pe undeva, probabil eu generez macar in parte incalzirea globala (din cauza arderilor incomplete ale carburantului masinii neplatite integral) si voi purta o parte din vina viitoarei glaciatiuni . Cei ca mine au avut incredere iar eu i-am abandonat lasandu-i prada mizeriei.

E timpul poate sa ma intorc. Se apropie seara si bunii mei vecini se vor declara tulburati de zgomotul facut de boxele mele lasate pe geam. E timpul sa renunt la prostia asta beatnika, sa ma intorc si sa sting cuminte luminile. Sa imi vad de viata mea. Oamenii nu mor dintr-ata. Si chiar daca o fac e corect. Pot muri, dar nu pot pleca. Ar fi nedrept. Cand mori nu-i tragi pe ceilalti dupa tine. Decat daca esti un criminal in serie. Sau poate nu. Criminalii sunt si ei pesti mici, din clasa lor de mijloc dintr-o lume in care criminalii in masa ii tin in viata pentru ca sa-i exploateze. Pana cand criminalii in masa sunt omorati de criminali mici de rand, plini de bun simt si morala, imbracati in uniforme de camuflaj (pentru a se ascunde unii de ceilalti). Ordinarii!