După primul meci de la Euro 2008, deși a obținut un rezultat decent, naționala României nu a convins neapărat la capitolul fotbal, dar a impresionat teribil prin interpretarea imnului național. Atât de tare a fost emoția provocată de interpetarea imnului încât s-a iscat o adevărată dezbatere națională dacă nu cumva ar trebui să schimbăm ceva la imn astfel încât naționala să-și perfecționeze stilul și interpretarea.

Paradoxul este că după cel mai convingător ”Deșteaptă-te române” pe care l-am auzit vreodată, românii au ațipit la cel mai plicticos meci din ultima vreme, atât de plicticos încât după o zi de analiză a meciului, a auto-felicitărilor, a exprimării convingerii că vom juca mai bine cu Italia (sigur, de ce nu, doar Olanda a batătut Italia și noi am bătut Olanda, deci îi batem pe italieni), a unei încercări timide de a provoca un scandal între Goian și Rădocioiu (generația mea de aur e mai tare decât a ta), ziariștii și-au dat arama pe față: fiindcă Mutu n-a făcut nimic, imnul a fost cel care (i)-a marcat.

Așa se face că de două zile se dezbate intens dacă și cum să schimbăm imnul. Se iau reacții, se dau sugestii, se verifică și se compară. Prin redacții zboară partituri, prin ochii încețoșati de emoții patriotice ”coada de maimuță” aduce parcă a ”cheia sol”, iar experții în strategii și analiză tactică fotbalistică sunt absorbiți de verificarea atentă a timpilor și contra-timpilor. Până și experții în arbitraj, în fond băieții cu ureche muzicală formată în ani de audiții a fluierului de arbitru, rămân consternați, cu diapazonul în mână, la auzul ritmului aiurea pe care îl are imnul național.

Să schimbăm imnul ca să-l cânte naționala mai bine? De ce nu?! Măcar atâta lucru putem face și noi. În plus, dacă tot am deschis subiectul, am putea lucra puțin și la culorile steagului fiindcă, nu-i așa, galbenul e cam greu de asortat. Dacă e cazul putem umbla puțin și pe la Constituție să facem o smecherie administrativă, zicem că suntem o uniune de țări (ceva de genul UK), facem mai multe federații și înscriem mai multe echipe la calificări. Să știm că se califică măcar una. Una tot pică cu Insulele Feroe și Malta în grupă. Și ținem cu aia. Că doar vorba aia, ”toți suntem români” și ne emoționăm la îndemnul de trezire.

Isteria ultimelor zile m-a convins nu numai că suntem cei mai frumoși și deștepți  din lume dar cântăm și a dracu de bine. În fiecare român zace un Costel Busuioc, iar în fotbaliștii naționalei chiar mai mulți, vreo 12 pe un loc, ca la admitere la Medicină. Iar un gând perfid se strecoară în sufletele noastre: oare proasta performanță de la Eurovision nu se datorează faptului că am trimis-o pe Nico și nu pe Nico (Daniel Niculaie)?

După meciul cu Franța am rămas marcați. Și asta doar pentru că, pentru prima dată, echipa de fotbal a dovedit că știe versurile imnului. Numai să fie băieții atenți să nu se mai lovească la cap la antrenamente – cum a pățit bietul Marica – și să uite versurile. Că ar fi jale. Ar păți ca polițistul din banc, cel care a învățat cu profesorul de muzică, ca pe niște versuri, operațiunile din tabla înmulțirii. Însă din tot cântecelul i-a rămas să fluiere cu plăcere doar melodia. Să nu se întoarcă după două meciuri și ”ai noștri”, amețiti de italieni și olandezi, fluierând pe avion. A pagubă.

A doua raportare a rezultatelor din Programul naţional al stării de sănătate a scos la iveală ceea ce ştiam deja: românii beau, fumează şi fac sex neptotejat. Viciile noastre, denumite “factori de risc de îmbolnăvire determinaţi de comportamentul populaţiei”, au relevat faptul că în mediul rural se bea dublu faţă de cel urban, însă se fumează doar pe jumătate. Ce mai, niște țărani!

Dacă aceste tendințe relevă ceea ce știam sau bănuiam deja, și anume că românii beau și fumează iar după asemenea tratament singura protecție sexuală e un prieten care să stea de șase să nu te surprindă nevasta, adevăratele indicii comportamentale au trecut neobservate: proasta gestionare a bunăstării.

Nu cred că e neapărat o revelație antropologică, însă nici doar o simplă coincidență, faptul că principalele județe cu risc crescut de îmbolnăvire sunt totodată și județele în care populația are cele mai consistente venituri.

Potrivit datelor centralizate de ministerul Sănătății, în ceea ce priveşte posibilitatea de îmbolnăvire de una dintre bolile majore, judeţele care înregistrează cel mai mare procent sunt Cluj (57,31 la sută), Ilfov (47,89 la sută), Sibiu (46,62 la sută). Dacă suprapunem peste această hartă cea a veniturilor, dată publicității în luna februarie de Institutul Național de Statistică, realizăm că singurele județe ale țării, alături de București, unde salariile depășesc media națională (de 1.134 lei) sunt tocmai Ilfov, Cluj și Sibiu.

Simplă coincidență? Risipa luxul celor săraci? Un consumism exagerat al unor produse de o calitate îndoielnică? Lipsa unei educații alimentare minimale? Sau, pur și simplu, credința populară a românul că oamenii trebuie să pleznească de sănătate, până în momentul în care inima pleznește la propriu, un infarct ca un balon de colesterol?

Are românul mulțumit de sine o vorbă: când ne-o merge rău, așa să ne fie. Și o realitate bizară: și când ne merge bine e de rău.