Oricat de diferiti suntem de francezi sau olandezi, la actualele alegeri pentru Parlamentul European ne-am comportat ca si „vechii europeni”, chiar daca din motive diametral opuse. Astfel, am absentat in masa si am votat preponderent pentru partidele de familie buna: PD si UDMR (Partidul Popular European), PSD (Partidul Socialist European) si PNL (Partidul Liberal European). Si le-am respins pe cele nationaliste. Exceptie de la aceasta regula face doar PLD, partid aspirant dar inca neafiliat la PPE.
Nu e deloc surprinzator ca, respectand o regula nescrisa a alegerilor pentru PE, romanii nu au votat extremistii. Paranteza (Si nu e o supriza deoarece nationalistii sunt din principiu anti-comunitari si in conflict cu ideea de Uniune Europeana. Cum ar putea face parte din acelasi grup parlamentar un nationalist italian cu unul al PRM, prin prisma ultimelor evenimente din Italia? Nicicum.)
Surprinzator este insa numarul mare al partidelor care au adoptat o linie nationalista. Si au pierdut pe mana ei. PRM, PNG si, mai nou, PC dar si PIN au folosit discursurile cu incarcatura nationalista. Daca PRM isi urmeaza destinul initial, PNG-ul cel dobandit pe parcurs, PC si PIN-ul au afinitati de data recenta in ceea ce priveste nationalismul.

Pentru ca din spatele lui Cozmin Gusa mai apare uneori umbra lui Magureanu si a altor ofiteri de informatii (caliti in spirit nationalist), Partidul Conservator care a incercat cam tot ce se poate, a ajuns acum si la formula nationalista. Uimit de ascesiunea lui Becali (si nu e singurul, pana si „rafinatul” Patriciu e sedus de modelul brutal al liderului PNG), Voiculescu a mizat pe aceleasi coordonate: fotbal si nationalism.

Antena 1 a castigat dreptul de televizare pentru meciurile nationalei de fotbal a Romaniei la Campionatul European de anul viitor dupa ce a oferit cu 1 milion de euro mai mult decat PRO TV.  Cresterea numarului de telespectatori intr-un an electoral e o miza uriasa pentru un partid care, asemeni celorlalte „nationaliste”, traieste mai mult din declaratii belicoase la televizor decat in politica propriu zisa. Doar ca, spre deosebire de Piturca, antrenorul care a dus nationala la europene, ei n-au reusit sa duca nationalismul romanesc in Parlamentul European. Sa fie asta cea mai mare pierdere a noastra.

(reportaj inchipuit)

O ulita chinuita taie strimb dupa trebuinte satul in doua ca un sarpe de lut, incovoiat de o lunga suferinta. Casele cresc timid direct din tarina pe marginea drumului si ramin asa, lipsite de ambitie, cu acoperisurile streasina peste balti in care se-neaca pamintul. Din fata le rinduieste ulita, din spate le inghesuie padurea care stringe satul intre crengi vestindu-le localnicilor toamna prin tainice batai in geamuri. In mijlocul satului e biserica, lipita de gardul primariei care o apara de toate cele. Peste drum e birtul, deschis mai mult decit biserica si poate de aceea satenii il vad mai degraba pe Filon, birtasul, decit pe omul lui Dumnezeu, parintele Patulea. Cit despre primar el nu e nici cit preotul, e plecat in oras, la prefectura, sa ceara despagubiri pentru paguba pricinuita de surparea muntelui fiindca, de mai bine de o saptamina, muntele din marginea satul nu mai e. A plecat asa cum venise. Spre bucuria unora si necazul altora. Acolo, in acel loc, s-a nascut fara a se poate spune ca va muri vreodata strania poveste a celui de-al unsprezecelea copil al familiei Cotava, Pascut, si a pietrei sale.
foto -cool.nicool

continuare

Cand am inchis usa, nu inainte de a verifica pentru ultima data posta, plina de scrisori inutile, facturi definitive si somatii ultimative, aveam incredere in nebunia mea. Cu disperarea celui caruia nu i-a mai ramas nimic decat ratacirea propriei minti.Si am plecat. Doar becurile lasate aprinse in plina zi, groaznica sfidare, si muzica urland la maxim in boxele puse inadins pe geam ca un gest final: un consumism exagerat care sa nege evidenta pustiului. Am luat cu mine doar amintirea ultimelor acorduri sclipind printre becurile arzand inutil in soare.

Eram liber. In sfarsit. Si ma bucuram ca un copil. Ma bucuram anticipativ, cinic, cu gandul la momentul in care cei de la banca, satui de atatea somatii si amenintari, dupa un absurd proces de evacuare la care nu se va prezenta nimeni, vor sparge usa pentru a ma evacua, pe mine, pe raul-platnic, cel care ii lasase fara profit la imprumutul acordat cu doar cateva luni in urma. Muzica va fi tacut de mult intre timp iar lumina se va fi stins cu siguranta, decuplate amandoua de reprezentantii companiei de electricitate, cei care la randul lor imi vor fi deschis o actiune in justitie pentru a recupera prejudiciul pentru facturile neachitate. Or fi sunat la telefon dar cine sa le raspunda in afara vocii care ii anunta ca postul telefonic era desfintat. Si atat. Vocea nu stia sa le spuna ca respectiva companie telefonica m-a dat si ea in judecata pentru a-si recupera banii datorati. Asa se face ca in clipa in care executorul judecatoresc insotit de un politist, amandoi insotind reprezentantul bancii, vor ajunge la casa mea (sau poate ar trebui sa spun fosta mea casa), vor fi primiti cu tacere si raceala, la modul cel mai profund. Doar rasul meu s-ar auzi, daca ar fi acolo. Dar nu va fi. El va fi cu mine, undeva departe, oriunde voi fi fost, pasager clandestin in masina neplatita decat partial spre nemultumirea companiei care mi-a finantat cumpararea in rate dar care nu isi va mai vedea banii niciodata. Acum e clar de ce rad? Pentru ca ma vor uri toti iar cel mai mult, cu siguranta, companiile care au asigurat banca, vanzarea masinii si asa mai departe si care vor trebui sa suporte toate oalele sparte de mine. Eu, cel mai insolvabil dintre toti insolvabilii.

Conduc atent, cu mare grija, sa nu cumva sa accidentez masina, sau pe mine. Neasigurat nici eu, nici ea. Dar asta nu ma opreste cu nimic sa fiu fericit cu gandul la viitor. E adevarat, nu imi rezerva mare lucru acest viitor, insa tocmai de aceea nu-mi prea pasa de sensibilitatea lui si de modul in care va reactiona daca il voi lua in deradere. Banuiesc ca nu la fel de urat ca si angajatii bancilor si al tuturor furnizorilor mei neplatiti cand se vor confrunta cu furia sefului meu. Ma rog, fostul. „Ce poprire? Pe ce?”, va urla ca dezlantuit cel ce atunci, in viitor, imi va fi fostul sef, „nemernicul nu a mai venit la munca de aproape trei luni, ce vrei sa-i popriti, prejudiciul pe care l-a lasat cand a plecat lasandu-ma cu ochii in soare? Luati-l tot si plecati”, le va striga el creditorilor mei nauciti. Si in fond ce le voi fi datorat eu tuturor acestor oameni? Ce vor ei de la mine? Imi vor viata, asta imi vor. Nu la modul propriu, absolut, ci in unul mult mai subtil si mai pervers totodata. E o chestiune de nuanta, la fel ca natura cautarii mele. Cei ce te iubesc te dau disparut, ei insa ma vor da in urmarire. Proprietarii de sclavi trebuie sa-si recupereze fugarii. Ma vor dori indarat, legat de ei, de ratele si facturile neplatite, de contributia mea la profitul lor, calculat cu toti indicatorii de risc, asigurat si rasasigurat dar care, chiar si asa, ar tulbura somnul celor de la departamentul de analiza, va naste precedente periculoase chiar daca eu unul sunt doar un mic procent din cosmarul actionarilor companiilor electrice, telefonice, de televiziune prin cablu, bancilor, companiilor de vanzari auto dar, mai ales, luati seama, a companiilor de asigurari. Pestele cel mare il va cauta pe cel mic. Si nimeni nu vrea sa ma manance. Pestele cel mare nu-l inghite pe cel mic. Ar fi un gest barbar si total neprofitabil pe termen lung (asa cum a prevazut departamentul de analiza financiara in ultimul raport prezentat actionarilor). Nu, pestele cel mare nu-l mananca pe cel mic (ati inteles desigur ca eu sunt pestele cel mic), ci il va tine in viata pentru a-si recupera datoriile, penalitatile si profitul. Il intretine pentru a-l exploata. Asemeni celor care refuza sacrificarea animalelor si nu pun gura pe carnea de vita, preferand sa ii bea doar laptele. Suntem un acvariu cu pesti mici, crescuti de o mana de pesti mari.

Sunt, eu dar si voi, chiar omul statistic, cetateanul mediu (sau, poate, mai corect ar fi mediocru), clasa de mijloc. Pentru noi se construiesc mall-urile, sistemele de asigurari de sanatate, pentru noi cei care ne dam voturile, taxele si impozitele,care sustinem clasa pestilor mari. Si cine ma va uri mai mult decat pestii cei mari? Ati ghicit: voi, cei ca mine, pestii mici, clasa de mijloc. Pentru ca v-am parasit, v-am abandonat si v-am lasat sa suportati singuri greul care ne era repartizat tuturor democratic. Din cauza evadatilor ca mine se duce dracu’ lumea noastra, a celor tinuti in mizerabila noastra viata pentru a le face frumoasa viata altora. Din cauza mea dau faliment companii de asigurari, banci, companii de vanzari de autoturisme. Din cauza mea si a celor ca mine se prabusesc sistemele sociale nealimentate corespunzator, bugetele inuficiente si statisticile ruinate. Asa e, din cauza mea creste neincrederea oamenilor in oameni. Eu sunt responsabil pentru ca lumea nu e un loc mai bun, pentru ca pestii mici devin si mai mici, clasa de mijloc se incovoaie sub povara presiunii si arunca asemeni unui lest inutil elementele care ii pericliteaza planarea medie: angajatii bancilor, companiilor de electricitate si telefonie si asa mai departe. Nu sunt un peste mic. Sunt un porc. Din cauza mea se distrug indicatorii macroeconomici si, pe undeva, probabil eu generez macar in parte incalzirea globala (din cauza arderilor incomplete ale carburantului masinii neplatite integral) si voi purta o parte din vina viitoarei glaciatiuni . Cei ca mine au avut incredere iar eu i-am abandonat lasandu-i prada mizeriei.

E timpul poate sa ma intorc. Se apropie seara si bunii mei vecini se vor declara tulburati de zgomotul facut de boxele mele lasate pe geam. E timpul sa renunt la prostia asta beatnika, sa ma intorc si sa sting cuminte luminile. Sa imi vad de viata mea. Oamenii nu mor dintr-ata. Si chiar daca o fac e corect. Pot muri, dar nu pot pleca. Ar fi nedrept. Cand mori nu-i tragi pe ceilalti dupa tine. Decat daca esti un criminal in serie. Sau poate nu. Criminalii sunt si ei pesti mici, din clasa lor de mijloc dintr-o lume in care criminalii in masa ii tin in viata pentru ca sa-i exploateze. Pana cand criminalii in masa sunt omorati de criminali mici de rand, plini de bun simt si morala, imbracati in uniforme de camuflaj (pentru a se ascunde unii de ceilalti). Ordinarii!

Am sa va dau o veste buna si una proasta. De fapt e una singura. Ca e buna sau proasta depinde insa de perceptia fiecaruia. Surse din cadrul companiei farmaceutice Zentiva spun ca producatorul ceh va renuta la productia de Algocalmin, pe care il va inlocui cu un alt produs analgezic.

Cei „dependenti” de Algocalmin probabil vor suferi la fel ca si fostii cumparatori de Distonocalm (alt produs a carei fabricare a fost oprita) iar cei care cred ca metamizolul (substanta activa a produsului comercial Algocalmin) este periculos vor rasufla usurati.

Fac o mica paranteza :un articol publicat de subsemnatul impreuna cu un coleg in Monitorul de Cluj in 2002 s-a propagat in ultima vreme pe internet, independent de vointa noastra, si a starnit isterii. Postat pe bloguri, forumuri sau trimis prin email materialul a primit si o replica din partea companiei Zentiva.

E interesant cum va justifica Zentiva scoaterea de pe piata a Algocalminului (ca raspuns la solicitarile europene), a ceea ce in termeni de marketing ar fi „vaca de muls” a companiei, cel mai vandut produs de pe piata farmaceutica romaneasca.

Nu spun ca am avut dreptate cand am scris articolul (nu sunt specialist in farmacologie), pot sa fi avut dreptate (sau nu) doar specialistii care au fost citati. Dar dupa ce am vorbit cu mai multi specialisti in farmacie – toti au fost de acord ca nu prea exista medicamente lipsite de risc, ca si apa consumata in exces este daunatoare – stiu sigur ca in nici un caz PR-ul Zentiva, Camelia Nitu, nu a avut dreptate cand spunea „Algocalminul, medicament cu risc nul in Romania”. Dar exista un timp al fiecarui adevar. Se pare ca se apropie cel care ii va da doamnei Nitu dreptate.

Viata noastra virtuala nu e mai breaza decat aia reala. Caci, desi numarul romanilor care pasesc anual in virtualitate este egal sau mai mare decat cel al romanilor care intra in normalitatea societatilor capitaliste, noi traim in continuare intr-un second-hand al realitatii. Fie ea si virtuala.

Multi romani au acces la internet, de proasta calitate (de viteza mica dupa cum arata statisticile independente) adica de supravietuire si nu de dezvoltare/performanta, insa prea putini sunt cei care stiu sa-l foloseasca.

Dar vina nu e neaparat lipsa noastra de educatie cat mai degraba proasta educatie pe care am primit-o. Si totul porneste de la iluzia egalitatii si libertatii pe care o tratam (si ratam) la fel de mult in virtual ca si in real. Pornind de la premisa unei egalitati predate la nivel de ideologiile de analfabeti, nu poti ajunge la rezultate mai stralucite. Fiindca de utopia egalitatii sunt fascinati cu adevarat doar cei care sunt eminamente inferiori.
Iar, daca cei cu desavarsire inferiori au avut libertatea de a fi egalii celuilalt, atunci cu siguranta ca au facut-o doar in momentul in care contextul le-a permis sa treaca peste lasitatea lor patologica si sa-l calce in picioare pe aceasta. Gloata frenetica ce a alungat elementele burghezo-mosieresti din Romania a savurat egalitatea si puterea de exprimare ale poporului umpland cu fecale casele parasite de cei izgoniti. Libertatea dobandita in 1989 le-a dat celor dominati si asupriti, timp de cateva luni, iluzia unei puteri supranaturale de exprimare, materializata in pasiunea cu care femeia de serviciu isi urmarea fostul director prin curtea fabricii sa-l pocneasca cu matura in cap.

Nu e intamplator, asadar, daca cei crescuti cu aceste iluzii istorice ale egalitatii, exprimate prin escaladarea acesteia (adica, pentru a fi egal cu aproapele tau trebuie sa-i tragi una ca sa-i dovedesti ca esti superior lui) sa se manifeste si virtual asa cum o fac in viata de zi cu zi. Asa se face ca cei sortiti unei existente lipsite de expresie, agramati si semianalfabeti, „scriitori” de comentarii si necititori de nimic, isi traiesc libertatea de a se considera egali cu cei pe care ii contesta fara sa-i inteleaga.

Intrati pe http://blogsport.ro/ si cititi cateva comentarii, nu la adresa opiniilor de pe acest site ci mai degraba la adresa celor care le-au scris. Zeci de mii de oameni intra zilnic aici. Unii pentru a citi. Altii pentru a se trata de inferioritate. Cel mai bine o poti face injurandu-l pe Radu Cosasu, pe Catalin Tolontan sau pe Maria Andries. Sa le spui din sufletul tau de roman egal cu sine insusi dar mult mai egal decat ceilalti: „santeti de kkt!”

Romanii au inventat Imperiul, civilizatia, constuctiile si sportul. Romulus si Remus au fondat Roma. Si fiindca erau facute de romani, toate drumurile duceau la Roma.
Atacul unui rrom din Romania, Nicolae Romulus (ce ironie) Mailat asupra unei italience a inchis drumul romanilor, indiferent de etnia lor, catre Roma.
O alta ironie face ca Alessandra Mussolini, nepoata lui Benito Mussolini, sa fie varful de lance al acestei campanii indreptate impotriva romanilor. Si spun ca e o ironie deoarece „Il Duce”, cel care a condus in octombrie 1922 „marsul asupra Romei”, a daruit mai multor orase din Romania (Cluj, Timisoara, Bucuresti) replici ale simbolului roman, lupoaica alaptandu-i pe Romulus si Remus, ca o recunoastere a latinitatii noastre.
Noi suntem urmasii Romei? Cu siguranta ca da. Depinde doar ai carei Rome.
Civilizatia, costructiile, sportul si, in cele din urma, inevitabil, Imperiul Roman s-au prabusit dupa o lunga si dureroasa agonie. Luptele interne pentru putere si atacurile triburilor barbare au rapus Roma ajunsa pe mana vizigotilor. In ultimii ani ai Imperiului, drumurile intrasera in paragina iar sportul se transformase intr-o competitie a cruzimii.
Fiind romani ne putem linisti spunand ca Mailat, in ciuda prenumelui Romulus, e un tigan si nu un roman, deci nu e un urmas de drept al Romei. Dar noi, romanii, urmasii carei Rome suntem, ai celei pre sau post barbare? Fiindca daca gestul lui Mailat, oricat de cumplit ar fi (acum cand s-a stabilit ca a fost vorba de o talharie violenta nu si de un viol) isi gaseste  o explicatie simplista in registrul primitiv al supravietuirii de tip „loveste, ia genta si fugi”, luptele de strada din Cluj dintre suporterii lui U si CFR nu sunt decat o mostra de violenta barbara, cu desavarsire gratuita. Imaginile mi-au amintit de fotbalisti batuti cu pietre (obiceiuri deprinse din coloniile orientale ale Romei) si de un suporter omorat nu cu mult timp in urma si ma gandesc cu groaza la meciul direct dintre cele doua echipe si la urmarile lui. Gasesc responsabile de pe acum toate autoritatile, toti responsabilii Politiei si Jandarmeriei, oficialitatile cluburilor, jucatorii si spectatorii, pentru tot ceea ce vor face sau nu vor face pentru a evita violentele de orice natura. Indiferent cine provoaca. Indiferent cine raspunde provocarii.
Clubul clujenilor din Bucuresti (un grup al clujenilor care muncesc in Capitala) s-a intalnit pentru o vreme in restaurantul meu din Bucuresti. Inevitabil discutiile ajungeau in acelasi punct: cat de civilizati suntem noi, ardeleni, fata de mitici, cat de buni si superiori suntem noi, cum suntem noi clujenii cei mai adevarati romani.
Un italian, Luigi Pirandello, spunea in „Unul, nici unul si o suta de mii” ca omul e format din o multime de personalitati, cate una pentru fiecare alt om care ne percepe, ca fiecare om ne percepe altfel si existam astfel diferit pentru fiecare om in parte. Ca nu suntem cum ne vedem noi ci cum ne vad ceilalti. Iar daca de la Cluj Bucurestiul se vede ca o adunatura de mahalale e fiindca pe alocuri e adevarat. Insa nu e mai putin adevarat ca de la Bucuresti, ca ardelean, cand vad luptele din strada din Cluj, am o alta perspectiva asupra civilizatiei care m-a crescut. Indiferent cine a provocat incidentele sau cine le-a dus mai departe senzatia e aceeasi: ca suntem urmasii Romei, dar ca Roma a fost ocupata deja de vizigoti.