Vestea bună e că, după români, irlandezii au cea mai mare încredere în Uniunea Europeană (62%)

Vestea proastă e că irlandezii au respins Tratatul de la Lisabona (cvasi-constituţia Uniunii)

Vestea bună e că legea din Anglia permite efectuarea avorturilor, indiferent de vârstă, dacă situaţia o cere.

Vestea proastă e că fetiţele de 11 ani din România sunt violate de unchii lor şi au nevoie de avorturi în Anglia.

Vestea bună e că în acest an vom avea o producţie agricolă foarte bună.

Vestea proastă e că preţurile la produsele agricole vor rămâne aceleaşi.

Vestea bună e că autorităţile efectuează controale la pasarelele de pe DN 1.

Vestea proastă e că o fac doar după ce o pasarelă a omorât şi rănit oameni în urma prăbuşiri peste maşinile aflate în trafic.

Vestea bună e Gheorghe Funar a luat doar 3% la alegerile locale din Cluj.

Vestea proastă e că e în continuare senator.

Vestea bună e că majoritatea parlamentarilor nu fac nimic.

Vestea proastă e că cei care fac ceva o fac prost.

P.S.: Senatul a aprobat iniţiativa parlamentară a lui Gheorghe Funar şi Ioan Ghişe prin care presa este obligată să folosească o proporţie egală a ştilor bune cu cele proaste. Cam aşa ar arăta alternarea lor. Reversul legii e că obligă în egală măsură și garantarea unei proporții egale de știri proaste. Așa că și Arhanghelul Gavril ar trebui să dea și o veste proastă alături de Buna Vestire. Ca să fie toată lumea fericită. Până și nefericiții de Funar și Ghișe.

Adrian Năstase împlineşte azi (22 iunie) 58 de ani şi primeşte cel mai frumos cadou din partea sistemului: recunoştinţa şi recunoaşterea. Ce altceva îţi poţi dori mai mult în viaţa decât să vezi că ceea ce ai semănat răsare şi că cei pe care i-ai crescut nu te uită?

Un tribut şi un omagiu, asta reprezintă publicarea- şi compromiterea – probelor din dosarul Năstase (după cel al lui Mitrea) pe siteul Camerei Deputaţilor.  O petrecere supriză on-line, pentru cel care se credea singur şi părăsit de ziua lui şi care este suprins în întunericul cercetării penale de prietenii care nu l-au uitat.

De acum e rândul altora să despacheteze cadoul în toată  splendoarea lui, să le arată judecătorilor erorile procedurale care fac imposibilă dreapta judecată a clientului lor. Ba dacă vor să facă mişto, să ceară şi niscaiva despăgubiri pentru prejudiciile morale produse sărbătoritului Năstase. Cam cum pretinde astăzi un alt fost sărbătorit, Sever Mureşan, vreo 40 de milioane de euro falimentarei bănci Dacia Felix, după ce a primit cadou din partea unei grefiere, care a greşit o propoziţie, o eroare materială dătătoare de libertate.

Aici, în acest cerc restrâns al celor care mânuiesc procedura se regăsesc deopotrivă puterea, gloria şi faima. Din rândul lor, al specialiştilor în proceduri se aleg miniştrii de justiţie, marii procurori, avocaţii de geniu. Priviți cu atenție! Marii avocații nu sunt cei care susțin procese, ci cei care le împiedică. Și pentru asta nu trebuie să dovedească că ei sunt cei mai deștepți, e suficient să arate că alții sunt mai proști. Ei nu strâng probe și nu dovedesc nevinovăția clientului. Se mulțumesc doar să arate cu degetul virgulele lipsă din declarații, erorile de tehnoredactare din minutele proceselor, citațiile prea mototolite trimise clienților lor și, în general, să sublinieze faptul că  „legea e pentru proşti”.

I-am cunoscut pe aceşti oameni, am învăţat de la ei şi am folosit ceea ce am învăţat. Ei fac posibile cadouri ca cele de astăzi, datorită lor se suflă lumânările de pe tortul sărbătoritului şi de la capătul defunctului dosar penal.

Ei au ştiinţa, alţii au recunoştinţa.

Să ne trăieşti, coane Năstase!

Euro 2008 s-a terminat pentru echipa României care, deși a avut un parcurs onorabil, a sfârșit cam cum ne așteptam în ciuda speranțelor nemotivate ale unora.  Acum, după război, când știm vitejii cum se arată, se remacă cele două atitudini posibile ale românilor după acest eveniment: cei care dau din mână a lehamite și cei care dau din cap a înțelegere.

Primii sunt cei care vor  spune că nu avem echipă, că nu am atacat, că mingea noastră sărea mai prost decât a olandezilor, că Mutu trebuia să nu rateze penalty-ul și așa mai departe.

A doua categorie e a celor care vor spune că n-am avut noroc. Că am picat în cea mai grea grupă,  că Mutu a avut ghinion că a ratat penalty-ul, că totuși nu am pierdut atât de urât cu olandezi și am făcut egal cu campioana și vicecampioana modială.

Și cu toții, indiferent de reacție, vor considera că alta ar fi fost situația dacă eram într-o grupă mai ușoară.  Deși, la cum au jucat echipele mici din grupele ușoare, nu se știe niciodată.

Așa că mai bine să gândim ca Băsescu. Rușinea e mai mică cu licuricii mari. Mai ales când, așa cum spune Chivu, suntem niște furnicuțe.

P.S.: „Noi alergăm mult, încercam să recuperăm, suntem niște furnicuțe. Trebuie să ne vedem lungul nasului – mai mult nu putem!” – Cristi Chivu

Francezul Michael Platini și-a adjudecat funcția de președinte al UEFA cu sprijinul federaților din Europa de Est, care au susținut planurile de naționalizare și purificare a fotbalului continental începând cu cel de club. Nu este întâmplător faptul că țările din est, mai libere de prezențe străine în loturile naționale, și mai sărace la nivel de club ca să-și poată permite să facă față achizițiilor externe pe care le fac cluburile vest europene, au sprijinit inițiativa francezului.

E ipocrit Platini față de cluburi în vreme ce echipele naționale, în primul rând cea a Franței, folosesc din plin importurile de jucători sau, dimpotrivă, e sincer nostalgic după o echipă a Franței, formată în primul rând din francezi?

Cert este doar faptul că lotul Franței este prea puțin potrivit pentru orgoliul național. Și nu doar el. Dacă analizăm loturile actualului turneu final european remarcăm că nu puține sunt țările care și-au îmbunătățit treptat performanțele naționale, dopate cu ”substanțe” străine. Importați din fostele colonii, regăsiți peste granițele țării, repatriați din comunitățile din afara lor, acolo unde au fost purtați părinții lor de istorie și nevoi, semi sau sferto copii ai aceleiași națiuni sau, pur și simplu naturalizați pe față, ”străinii” contribuie din plin la performanțele naționale. Suedezul Ibrahimovici, germanul Podolsky, elevețianul Hakan Iakin sau polonezul Roger Gureirro sunt doar cele mai vizibile exemple. Sub ei se află mulți alții. Care spun ca teoria sanselor egale e pentru tonti.

Franța

Nu este și nu a fost niciodată o supriză faptul că naționala Franței este o multinațională cu accente coloniale, ultimul mare erou al echipei fiind algerianul Zinedine Zidan. Dar nu și singurul jucător de proveniență magrebiană. De altfel, poți număra pe degete jucătorii francezi pur sânge, de tipul Ribery sau Sagnol, restul  majorității fiind fprmate din jucători născuți sau originari din nordul Africii sau alte foste și actuale colonii, cum este Guadeloupe, insula din marea Caraibelor.

Steve Mandanda și Claude Makélélé (Zair), Jean-Alain Boumsong (Camerun), Éric Abidal ( Martinica), William Gallas  și Lilian Thuram (Guadeloupe),  Patrice Evra ,  Patrick Vieira și Bafétimbi Gomis (Senegal), Florent Malouda (guiana franceza), Sidney Govou (descendență benină), Samir Nasri și Karim Benzema (origine algeriană), Lassana Diarra și Alou Diarra (Mali),  Djibril Cissé și Abou Diaby (amândoi de origine ivoriana), David Trezeguet (tata argentinian) și Rio Mavuba (fiul unui cuplu angolezo-congolez).

Elvetia

Dincolo de compoziția celor trei popoare care compun federația helvetă (italan, francez și german), Elveția are suficient de multe elemente alogene, începând cu vedeta Hakan Iakin.

Astfel, alaturi de Hakan Iakin, îi regăsim în aceiași ”națională” pe turcii Gökhan Masera și Eren Derdiyok, Eldin Jakupović (bosniac), Johan Djourou (ivorian), Gelson Fernandes (Republica Capului Verde), Johan Vonlanthen(columbian),Philippe Sylvain Senderos (sârbo-spaniol), Valon Behrami (originar din Kosovo), Patrick Müller (origine austriacă), Ricardo Cabanas (de origine galeza).

Suedia

O listă cu ”străinii” suedezilor începe aproape obligatoriu cu Zlatan Ibrahimovici însă nu se termină cu el, emigranții din fosta Iugoslavie și din Orientul Mijlociu și-au arătat recunoștința față de noua patrie contribuind la tezaurul fotbalistic național.

Rami Shaaban (egipteano-finlandez), Daniel Majstorović și Rade Prica (descență sârbă), Tobias Linderoth (născut în Franța), Zlatan Ibrahimović (bosniaco-croat), Matias Concha (de origine chiliană), Behrang Safari (iranian), Suleyman Sleyman (origine siriana) și Kennedy Bakircioglü (origine asiriana).

Olanda

Nu se putea ca o fostă putere colonialistă și actualemente țară cu viziuni liberale (și pe alocuri libertine) să fie privată de contribuții externe. Stau mărturie Ibrahim Afellay și Khalid Boulahrouz (origine marocana), Romeo Castelen și Andwélé Slory ( amândoi din Surinam), Urby Emanuelson și Clarence Seedorf (olandezo-surinezi) dar și David Mendes da Silva (originar din Republica Capului Verde).

Portugalia

Lusitanii și-au luat din plin tributul de fostă cuceritoare colonialistă. Motiv pentru care în lot, alături de naturalizatul brazilian Deco îi regăsim pe Nani (născut în Republica Capului Verde), Pepe (portoricanul-brazilian, născut în Brazilia),  José Bosingwa (născut în Zair) dar și pe Petit (născut în Franta).

Spania

Fără prea mari îmbogățiri externe, în lotul lărgit al spaniolilor remarcăm doar numele lui Marcos Senna (brazilian) și Bojan Krkić (sârbo-spaniol)

Italia

Pe lista purtitanelor regăsim, deloc suprinzător, Italia. Aici îi apar doar descendenții familiilor italiene, născuți în țări străine, așa cum este cazul lui Mauro Camoranesi (născut în Argentina) sau Simone Perrotta (născut în Anglia).

Grecia

Un caz similar cu al Italiei este și cel al Greciei, țară cu tradiție naționalistă recunoscută. Totuși, în lotul elen și-au făcut loc și Loukas Vyntra (tată ceh), Avraam Papadopoulos (născut în Australia) și Sotiris Ninis (născut în Albania).

Austria

Deși nu se numără printre marile forțe ale actualului fotbal european, ca dovadă fiind și eliminarea recentă din grupe, Austria și-a luat și ea tributul modest din provinciile imperiului, care îi revin acestei foste puteri continentale.

Ramazan Özcan  și Ümit Korkmaz (de origine turcă), Ronald Gercaliu (albanez), György Garics (născut în Ungari), Ivica Vastić (de origine croată) și Martin Harnik (născut în Germania) formează legiunea străină a Austriei.

Polonia

Fostele țări comuniste își păstrează intact orgoliul și principiile naționaliste. Totuși, nici Polonia nu a rezistat tentației. Așa se face că vedeta leșilor este brazilianul naturalizat Roger Guerreiro.

Cehia

Asemeni polonezilor, cehii își păstrează echipa ”curată”. Asta dacă nu punem la socotelă infuziile slovace și prezența lui Marek Jankulovski (ceh cu sânge macedonian)

Croația

Una dintre suprizele actualului campionat European o reprezintă Croația. La fel cum suprinzătoare – dar nu inexplicabilă istoric și politic – este și densitatea străinilor, în general a croaților născuți în afara granițelor.

Josip Šimunić (născut în Australia), Robert Kovač (născut în Germania), Ivan Rakitić (născut în Elvetia), Niko Kovač și Ivan Klasnić (născuți în Germania). Diferite sunt doar cazurile bosniacului Vedran Ćorluka și al brazilianului naturalizat Eduardo da Silva (actualmente accidentat)

Turcii și germanii fac istorie. Împreună

Turcia și Germania au o istorie mai specială, în care se amestecă afluxul de turci care au repopulat Berlinul după cele două conflagrații mondiale, Războiul Rece După și, mai ales sfârșitul acestuia.

După căderea zidului berlinez în 1990, Germania a trecut printr-o adevărată revoluție socială și imobiliară. Nu numai că s-a văzut nevoită să facă față ciocnirilor pe teritoriul aceleași țări a două civilizații reunite (populație vest și est germană) dar a trebuit să depășească și un alt moment sensibil: ocupația turcă din Berlinul reunit. Dacă până la căderea zidului, latura vest germană era periferia lugubră preferată datorită prețurilor mici de către emigranții turci, unirea celor două jumătăți a transformt fosta zonă de demarcație în centru și, implicit, pe emigranții turci în locuitori ai centrului orașului. Dincolo de o sursă de îmbogățire rapidă, turcii au găsit și drumul către ascensiunea socială. Inclusiv prin sport, în special prin fotbal. Turcia și Germania își împart în prezent jucătorii turcii născuți în Germania.

Turcia

Turcia și-a garnisit din plin echipa cu turci pur sânge, născuți și crescuți pe teritoriul țării, dar și cu turci repatriați din Germania sau cu progenituri ale familiilor care au, măcar parțial, sânge turc. E tot ceea ce le-a permis mândria urmașilor lui Kemal Ataturk.

Hakan Balta, Hamit Altıntop, Aykut Erçetin, Volkan Yaman, Zafer Yelen, Ümit Karan (născuți în RFG).

Lotul ”german” este completat de englezo-turcul Colin Kazim-Richards (născut în Anglia), turco-brazilianul Mehmet Aurélio (năcscut în Brazilia), turco-francezul Mevlüt Erdinç (născut în Franța) și Servet Çetin (turc cu descendență azeră)

Germania

La rândul ei Germania a reușit să-l păstreze pe turcul Serdar Taşçı la care i-a adăugat pe polonezi Piotr Trochowski, Miroslav Klose și vedeta Lukas Podolski. În completare îi avem pe David Odonkor (origine ghaneza), Mario Gómez (tată spaniol), Gonzalo Castro (origine spaniolă), Marko Marin (bosniac), Jermaine Jones (germano-american), Oliver Neuville (italiano-gernamn, născut în Elvetia) și, probabil, rezultatul celui mai interesant mix, Kevin Kurányi (fiul al unui tata germano-ungar și a unei mame panameze, născut în Brazilia).

Din lista importatorilor de fotbaliști lipsesc doar Rusia și România. Lotul Rusiei pentru că fie pur și simplu, din rațiuni naționaliste sau de altă natură este formată exclusiv din ruși, fie că – din aceleași rațiuni – procesul de asimilare a populației de pe teritoriul URSS a transformat orice altă populație în una rusă.

Cât despre România, știu sigur, că ne păstrăm încă fecioria. Chiar dacă trecutul poartă încă urmele unui machedon Hagi, sârb Belodedici, unguri -din diverse generații -Tibor Selymeşi Emeric Jeney, ca să amintesc doar de cei care îmi vin imediat în minte. Prezentul e pur – și simplu – nu-l pătează nici un Janos Szekely sau Janis Zicu. Doar Bănel Nicoliță aleargă cinstit și politically correct, spre bucuria ziariștilor români mândri de performanțele sale altetice.

Se pare că s-a terminat și al doilea tur de scrutin al cărui câștigător, potrivit exitpoll-urilor, este Sorin Oprescu. Discursul său anti-partid și sistem a fost apreciat de majoritatea treimii bucureștenilor care au votat. Mulți analiști compară actualul discurs nu doar cu cel al lui Traian Băsescu ci de-a dreptul cu destinul acestuia. Nu m-aș hazarda până acolo. Mai ales că la vârsta doctorului Oprescu destinul e mai mult o chestie de trecut decât de viitor.

Voi face totuși câteva observații.

1. Am anticipat bine când am analizat impactul atributului de independent al candidatului Sorin Oprescu. Și am evaluat greșit mobilizarea bucureștenilor pentru al doilea tur de scrutin motiv pentru care nu îi dădeam lui Oprescu mai mult de 40% dintre voturi. Paradoxul este că majoritatea celor nu au votat din diverse motive se declară nemulțumiți de alegerea lui Oprescu.(?)

2. Deși discursul câștigător al cadidatului Oprescu a fost unul anti-partid , social democrații și liberalii -care ignoră accentele retorice anti-dreapta – văd în victoria lui Oprescu un eșec personal al lui Traian Băsescu – acuzat în repetate rânduri că vrea să distrugă partidele, tocmai de aceea e comparat Oprescu cu el – și sunt gata să-și asume orice succes.

3. Dacă Oprescu merită să câștige pentru ceva e în primul rând pentru că și-a dorit-o mai mult. Un singur politician român și-a dorit mai mult să câștige o funcție și a pierdut de atâtea ori până să câștige odată: Emil Constantinescu. Doar că, asemeni acestuia, sper să nu fie prea bătrân și dependent de interesele celor din spatele său încât să se termine totul cu o imensă dezamăgire.

4. Dacă va face Oprescu ceva? Nu știu. Cert este că fantezista autostradă suspendată nu va fi realizată niciodată în București. Dacă ar fi fost posibilă ar fi fost luată în calcul de către japonezii de la  JICA, cei care au desenat încă de acum zece ani toate proiectele de infrastructură care se desfășoară de atunci în București. Iar autoritățile din Boston încearcă tot de pe atunci să-și îngroape – la propriu -autostrada care traversa și sufoca orașul.

Până acum Oprescu s-a declarat independent politic dar, deocamdată, a dovedit că este independent doar de realitate. Să vedem dacă se poate și invers.

Azi e zi de sărbătoare în America Latină, care aniversează 80 de ani de la naşterea legendarului revoluţionar marxist, Che Guevara. În memoria sa, vor fi organizate ceremonii la Havana în Cuba dar şi la Rosario, în Argentina, oraşul său natal.

Dar nu doar sud-americani și comuniștii îl sărbătoresc pe Che Guevara. Generații întregi de oameni cu vederi de stânga, de etern răzvrătiți sau anarhiști, au idolatrizat imaginea tânărului rebel cu țigara de foi atârnată smecherește în colțul unui zâmbet cuceritor. Figură istorică a secolului XX, el a devenit simbolul eternilor opozanții ai civilizației moderne, ai revoltelor anilor 60 care au scuturat democrațiile europene.

Argentinanul Che Guevara, nu cubanezul Fidel Castro, este imaginea universală a revoluției cubaneze, în special, și a celor sud-americane în general.

De ce este iubit?

– Pentru că a murit în timp ce lupta pentru convingerile sale și-a câștigat dreptul de a fi martir

– Pentru că a murit tânăr. Un Che Guevara matur și, poate, mai gras nu ar fi avut același impact asupra tinerilor.

– Pentru că a murit înainte ca ideealurile revoluționare să se maculeze iar revoluționarii să se transforme în dictatori

– Pentru că a fost un bărbat frumos, cel mai frumos martir de la Isus – cu care a fost comparat – încoace, pentru unii

– Pentru că eterna sa implicare în revoluții (Congo, Cuba, Bolivia etc) dovedesc curajul de a lupta pentru propriile idealuri

– Pentru că a renuțat la viața de intelectual și ulterior de ministru în favoarea revoluției permanente

– Pentru că a scris și a hoinărit cu motocicleta prin America sa, fapt care l-a inspirat pe JACK KEROUAC să scrie romanul ”Pe drum”

– Pentru că, pur și simplu, pentru adolescenții occidentali, Che este total diferit față de lumea pe care o cunosc și căreia vor cu orice preț să i se împotrivească

Dar cine și Che a câștigat cu adevărat de pe urma lui Guevara?

Lumea socialiștilor care a câștigat un simbol la înălțimea căruia nu a mai reușit să se ridice nici unul dintre dictatorii ei?

Sau lumea capitaliștilor, cea care a exploatat fără scrupule imaginea lui și a făcut din simbolul revoluțiilor marxiste ale secolului XX – mai populare decât Lenin – cel mai vândut produs comercial?