Votul negativ dat de Irlanda este o lovitură la adresa credibilităţii Uniunii Europene, mai ales că tratatul de la Lisabona ar fi urmat să înlocuiască proiectul Constituţiei europene, respins acum trei ani de la Franţa şi Olanda.

Scopul tratatului era să simplifice procesul de luare a deciziilor după extinderea Uniunii Europene înspre est, inclusiv prin reducerea cu o treime a numărului de comisari.

Acordul trebuia ratificat de toate cele 27 de state ale Uniunii Europene până la sfârşitul anului dar numai Irlanda a decis să îl supună votului prin referendum.

În consecinţă, e foarte improbabil că tratatul va intra în vigoare aşa cum era programat la 1 ianuarie anul viitor.

E posibil chiar ca Uniunea Europeană să fie nevoită să renunţe la el.

Preşedintele Comisiei Europene a declarat că nu a fost pus la punct un plan alternativ pentru cazul în care tratatul e respins de un stat membru şi că un vot de respingere va avea un efect negativ asupra Uniunii Europene.

E de aşteptat însă ca liderii europeni să-şi reafirme sprijinul pentru tratat la reuniunea care va avea loc săptămâna viitoare la Bruxelles.

Marea Britanie şi Olanda au confirmat că vor continua procesul de ratificare.

Şi Franţa, care va prelua preşedinţia rotativă a Uniunii Europene la 1 iulie, a cerut ca ratificarea să continue.

18 dintre cele 27 de state ale Uniunii Europene au ratificat deja tratatul.

Dar acest al treilea vot negativ la referendum dat planurilor de reformă afectează puternic imaginea Uniunii şi va ştirbi probabil încrederea blocului comunitar în faţa celorlalţi jucători de pe scena mondială. (BBC)

După primul meci de la Euro 2008, deși a obținut un rezultat decent, naționala României nu a convins neapărat la capitolul fotbal, dar a impresionat teribil prin interpretarea imnului național. Atât de tare a fost emoția provocată de interpetarea imnului încât s-a iscat o adevărată dezbatere națională dacă nu cumva ar trebui să schimbăm ceva la imn astfel încât naționala să-și perfecționeze stilul și interpretarea.

Paradoxul este că după cel mai convingător ”Deșteaptă-te române” pe care l-am auzit vreodată, românii au ațipit la cel mai plicticos meci din ultima vreme, atât de plicticos încât după o zi de analiză a meciului, a auto-felicitărilor, a exprimării convingerii că vom juca mai bine cu Italia (sigur, de ce nu, doar Olanda a batătut Italia și noi am bătut Olanda, deci îi batem pe italieni), a unei încercări timide de a provoca un scandal între Goian și Rădocioiu (generația mea de aur e mai tare decât a ta), ziariștii și-au dat arama pe față: fiindcă Mutu n-a făcut nimic, imnul a fost cel care (i)-a marcat.

Așa se face că de două zile se dezbate intens dacă și cum să schimbăm imnul. Se iau reacții, se dau sugestii, se verifică și se compară. Prin redacții zboară partituri, prin ochii încețoșati de emoții patriotice ”coada de maimuță” aduce parcă a ”cheia sol”, iar experții în strategii și analiză tactică fotbalistică sunt absorbiți de verificarea atentă a timpilor și contra-timpilor. Până și experții în arbitraj, în fond băieții cu ureche muzicală formată în ani de audiții a fluierului de arbitru, rămân consternați, cu diapazonul în mână, la auzul ritmului aiurea pe care îl are imnul național.

Să schimbăm imnul ca să-l cânte naționala mai bine? De ce nu?! Măcar atâta lucru putem face și noi. În plus, dacă tot am deschis subiectul, am putea lucra puțin și la culorile steagului fiindcă, nu-i așa, galbenul e cam greu de asortat. Dacă e cazul putem umbla puțin și pe la Constituție să facem o smecherie administrativă, zicem că suntem o uniune de țări (ceva de genul UK), facem mai multe federații și înscriem mai multe echipe la calificări. Să știm că se califică măcar una. Una tot pică cu Insulele Feroe și Malta în grupă. Și ținem cu aia. Că doar vorba aia, ”toți suntem români” și ne emoționăm la îndemnul de trezire.

Isteria ultimelor zile m-a convins nu numai că suntem cei mai frumoși și deștepți  din lume dar cântăm și a dracu de bine. În fiecare român zace un Costel Busuioc, iar în fotbaliștii naționalei chiar mai mulți, vreo 12 pe un loc, ca la admitere la Medicină. Iar un gând perfid se strecoară în sufletele noastre: oare proasta performanță de la Eurovision nu se datorează faptului că am trimis-o pe Nico și nu pe Nico (Daniel Niculaie)?

După meciul cu Franța am rămas marcați. Și asta doar pentru că, pentru prima dată, echipa de fotbal a dovedit că știe versurile imnului. Numai să fie băieții atenți să nu se mai lovească la cap la antrenamente – cum a pățit bietul Marica – și să uite versurile. Că ar fi jale. Ar păți ca polițistul din banc, cel care a învățat cu profesorul de muzică, ca pe niște versuri, operațiunile din tabla înmulțirii. Însă din tot cântecelul i-a rămas să fluiere cu plăcere doar melodia. Să nu se întoarcă după două meciuri și ”ai noștri”, amețiti de italieni și olandezi, fluierând pe avion. A pagubă.

A doua raportare a rezultatelor din Programul naţional al stării de sănătate a scos la iveală ceea ce ştiam deja: românii beau, fumează şi fac sex neptotejat. Viciile noastre, denumite “factori de risc de îmbolnăvire determinaţi de comportamentul populaţiei”, au relevat faptul că în mediul rural se bea dublu faţă de cel urban, însă se fumează doar pe jumătate. Ce mai, niște țărani!

Dacă aceste tendințe relevă ceea ce știam sau bănuiam deja, și anume că românii beau și fumează iar după asemenea tratament singura protecție sexuală e un prieten care să stea de șase să nu te surprindă nevasta, adevăratele indicii comportamentale au trecut neobservate: proasta gestionare a bunăstării.

Nu cred că e neapărat o revelație antropologică, însă nici doar o simplă coincidență, faptul că principalele județe cu risc crescut de îmbolnăvire sunt totodată și județele în care populația are cele mai consistente venituri.

Potrivit datelor centralizate de ministerul Sănătății, în ceea ce priveşte posibilitatea de îmbolnăvire de una dintre bolile majore, judeţele care înregistrează cel mai mare procent sunt Cluj (57,31 la sută), Ilfov (47,89 la sută), Sibiu (46,62 la sută). Dacă suprapunem peste această hartă cea a veniturilor, dată publicității în luna februarie de Institutul Național de Statistică, realizăm că singurele județe ale țării, alături de București, unde salariile depășesc media națională (de 1.134 lei) sunt tocmai Ilfov, Cluj și Sibiu.

Simplă coincidență? Risipa luxul celor săraci? Un consumism exagerat al unor produse de o calitate îndoielnică? Lipsa unei educații alimentare minimale? Sau, pur și simplu, credința populară a românul că oamenii trebuie să pleznească de sănătate, până în momentul în care inima pleznește la propriu, un infarct ca un balon de colesterol?

Are românul mulțumit de sine o vorbă: când ne-o merge rău, așa să ne fie. Și o realitate bizară: și când ne merge bine e de rău.

Personalul centralei a descoperit „o scurgere” care „nu depăşeşte normele autorizate”, a informat, fără să explice originile scurgerii, societatea de stat Energoatom, care gestionează cele patru centrale nucleare în exploatare în Ucraina.

„Reactorul a fost oprit”, nu s-a înregistrat nicio creştere a nivelului de radioactivitate la centrală şi nici în zonă, a asigurat Energoatom, fără alte precizări.

Potrivit unui responsabil al centralei, care a vorbit sub acoperirea anonimatului, 1,3 metri cubi de apă radioactivă s-au scurs din conducta ce serveşte la răcirea reactorului nuclear. „Apa a rămas într-o incintă închisă ermetic”, fără să se infiltreze în alte locuri din centrală, a asigurat responsabilul, în timp ce biroul de presă al centralei a refuzat să comenteze.

Ucraina – a cărei centrală de la Cernobîl a fost teatrul celui mai grav accident nuclear civil, în 1986, înainte de a fi închisă – are patru alte centrale nucleare, care produc circa jumătate din electricitatea consumată de această ţară. (Newsin)

Premierul va merge cu trenul, ne anunță Adevărul. Și fiindcă e știre în sine (articolul nu precizează scopul vizitei), și încă una de ultimă oră, e clară valoarea de eveniment a faptului că premierul descoperă mersul cu trenul. Aș fi nedrept dacă nu aș recunoaște faptul că domnul Tăriceanu a făcut eforturi considerabile, uneori dramatice, dar întotdeauna riguros teatralizate, de a trăi şi a se deplasa „ca poporul”. Îmi amintesc o întreagă serie de titluri din noua specie jurnalistică „cu ce se deplasează premierul”. Fiindcă, după accidentul de motocicletă, C.P. Tăriceanu a încercat de toate. De la scuter la bicicletă şi, de ce nu, iată, mersul cu trenul.

Un adevărat erou premierul. Să meargă el ca toată prostimea, cu trenul!

După ce o tânără a murit fără a i se acorda îngrijiri medicale, pe motiv că trece coloana oficială a premierului, filmul acestor momente „populare” pare a fi regizat de Sergiu Nicolaescu. Scene tensionate, efecte dramatice, dialoguri patetice şi scăpări logice, de genul firelor de înaltă tensiune ce apar într-o scenă din „Dacii” sau gumei de mestecat din „Orient Express”. O fi auzit premierul că românii au tot felul de mijloace neconvenţionale de transport, unele chiar fără motor (ce Dumnezeu or fi astea?!), doar că documentariştii săi au ignorat faptul că poporul nu se deplasează cu scuterul şi bicicleta flancați de autoturisme blindate și cu girofar pe ochii presei invitate. Aşa că să nu ne suprindă intercity-ul cu sirenă şi gărzi de corp.

Ştirea despre aventurile premierului prin propria ţară se termină dramatic. „Premierul intenţionează să parcurgă pe jos distanţa dintre gara din Roşiorii de Vede şi locurile unde vor avea loc întâlnirile cu cetăţenii şi autorităţile locale”. Evident că distanţele pietonale din Roşiorii de Vede nu sunt o provocare extremă. Dar gestul contează.  Sau cel puţin aşa se speră.

Aşa cum se speră că spre toamnă, când C.P. Tăriceanu va face autostopul, microbuzul PSD va opri să-l ducă din nou la putere.

Astăzi începe Euro 2008 și pentru România care va disputa primul meci împotriva Franței. Începe e un fel de-a spune. Mai degrabă se termină. Căci de început a început de minim o lună, manifestându-se isteric prin presă.

Războiul nostru fotbalistic cu Europa se duce de săptămâni bune prin tranșeele mediatice, pe unde zboară interviuri, declarații și amenințări. Explodează zvonuri despre accidentări, se trag rafale spre adversari, se fac strategii pentru câștigarea campionatului (de ce n-am fi și noi, ca grecii, surpriza!?) în timp ce se sapă șanțuri de apărare împotriva potențialelor înfrângeri umilitoare. Și, nu în ultimul rând, se execută trădătorii.

Un interviu cu fostul selectioner al României, Laszlo Boloni, din France Football a scos la  iveală trădătorul. Afirmația potrivit căreia românii nu au curaj și că preferă să joace viclenește a aprins spritele. Sigur, mai erau și alte afirmații, cum ar fi cea potrivit căreia francezii ar trebui să se teamă de echipa României, dar aceasta a căzut la editare într-o bătălie izolată cu deontologia. În război totul e permis. Cert e că Boloni s-a dovedit a fi, pe lângă ungur și dentist – două chestii antipatice pentru vâna națională – necunoscător al spiritului cavaleresc de luptă specific românesc.

Ziariști care au învățat, asemeni nouă tuturor, istoria la orele de limba și literatura română, cu accent pe lecția de dilomație militară din Scrisoarea a III-a, și-au pârjolit recoltele publicistice, au otrăvit fântânile analizelor anterioare și s-au restras în munții mândirei naționale pentru a ataca bărbătește cu pietre trădătorul. Sigur că și ziariștii români au remarcat aceleași lucruri ca și Boloni, că România nu a mizat niciodată pe atac ci doar pe o apărare aglomerată și contra-atacuri oportuniste (asta până la amicalul cu Muntenegru când s-a văzut că nici apărare nu prea avem), dar au făcut-o aici, cu și pentru ai noștri, nu în presa dușmanului!

Dar fotbalul e fenomen global. Peste tot, nu doar la noi, fotbalul național poartă cu sine reziduuri anacronice de politică externă. Răzbunări istorice, tensiuni nestinse și conflicte nerezolvate se defulează fetișist în meciurile inter-țări. Mult mai puțin spectaculos decât fotbalul continental inter-cluburi, fotbalul internațional rămâne un fightclub cu crampoane.

Într-o perioadă în care cetățeanul excede cetățenia (SUA nu mai recunosc dreptul de intrare pe teritoriul său a cetățenilor europeni doar pe baza simplei apartenențe la un stat) și granițele dintre statele UE sunt depășite, fotbalul păstrează viu sentimentul național și datoria patriotică. Tentativele de naționalizare a fotbalului de club prin impunerea unui număr minim de jucători locali e doar un exemplu.

O dată la doi ani (la campionatele europene și mondiale de fotbal) reapar simbolurile și orgoliile naționale. Nouă din zece oameni cred că ar indica drept steag al Angliei drapelul albastru cu intersecții roșii al Regatului Unit. Și cine-i poate condamna când steagurile Angliei, Scoției sau Țării Galilor le vedem atât de rar independent iar din punct de vedere al politicii internaționale nici nu există? În fotbal (și rugby), și mai puțin în alte sporturi unde britanicii participă sub același steag, se mai păstrează, alături de accentele locale ale limbii engleze, orgoliul de a lupta separat al englezilor, scoțienilor și galezilor.

Așa că e normal să luptăm și noi, așa cum știm și putem, mai în apărare, mai pe contra-atac, pentru cauza noastră națională.

Hai ai noștri!