Dupa moartea primilor romani pe fronturile din Irak si Afganistan, intr-un editorial din Gandul, Cristian Tudor Popescu remarca, in stilul caracteristic, ca avem de a face cu moartea unor capsunari. Dincolo de rationamentul rece si cinic, condamnat imediat de unii, logica domniei sale se dovedeste a fi functionala. Ce altceva, decat ideea unor castiguri suplimentare pentru un viitor mai bun, poate impinge un militar sa apere o tara si niste oameni straini? Nu poate fi vorba de patriotism si, sa nu cadem in patetic sa-l numim umanitarism sau sacre idealuri pentru apararea pacii si a libertatii universale. Adevarul este ca, la fel ca si taranii care muncesc la fermele spaniole sau programatorii romani care isi vand inteligenta in alte tari, si soldatii morti pe campurile de lupta din aceste tari pot fi incadrati, daca tinem cu tot dinadinsul sa-i catalogam, in categoria „capsunarilor”. Nu cred insa ca trebuie sa dam o dimensiune malitioasa acestui termen care desemneaza o drama a unei nesfarsite si agonizante tranzitii. Negarea realitatii nu duce la disparitia ei. 

Ce face din acesti militari morti, carora trebuie sa le acordam toata consideratia, niste oameni liberi in asumarea propriului destin (atat cat poate fi liber un militar) este tocmai voluntariatul in baza caruia au ajuns acolo. Acesti oamenii au ales sa lupte pe fronturile unde in cele din urma si-au dat viata.

Am citit cu suprindere un comentariu al domnului Cristian Teodorescu din Cotidianul referitor la faptul ca generalul Eugen Badalan i-a refuzat lui Nae Caranfil soldatii solicitati de acesta pentru a face figuratie in noul sau film „Restul e tacere”. Autorul ii reproseaza generalului faptul ca, pe considerente care tin de continutul filmului, regizorului i se refuza o favoare care i s-a facut cu ani in urma lui Sergiu Nicolaescu sau, mai recent, producatorilor filmului „Cold Mountain”.

In fapt, asa cum spune chiar domnul Teodorescu in comentariul sau, generalul Badalan si-a motivat refuzul prin faptul ca Armata Romana se profesionalizeaza si nu mai face recrutari.

Vreau sa cred ca doar frustrarea ca, din nou, cultura este lasata la urma sau faptul ca detine niste date cat se poate de concrete referitoare la refuzul generalului Badalan sa fi determinat un asemenea discurs deplasat bazat pe un rationament abrupt din partea comentatorului. Nu vreau sa cred ca un om ca domnul Cristian Teodorescu care si-a asumat rolul de „ziarist pe cultura” poate sa pretinda folosirea soldatului deoarece, daca intre capsunari si soldatii care isi aleg singuri destinul nu e nici o diferenta, nici intre soldatul caruia i se ordona sa culeaga napi sau sa faca frumos in filme nu ar trebui sa fie.

J.P.Sartre spune ca, intodeauna, chiar si in razboi, exista optiuni. Daca vrei sa-l refuzi cu adevarat poti sa evadezi sau sa te sinucizi.

Ma intreb cum poti sa evadezi dintr-un film. Si asa ajungem de la existentialism la ridicol.

La fel ca in bancul acela rusesc cu tovarasul care a primit cadou din partea partidului o Volga, pentru ca ulterior sa se afle ca: de fapt nu el ci sotia e cea in cauza, ca nu era o Volga ci o bicicleta, si ca, de fapt, nu i s-a dat ci i s-a luat, si noi aflam prima data stirile si dupa, informatiile.

Ieri am auzit o stire de ultima ora: arestarea unui terorist roman care a trecut la islamism si, mai grav, la acte teroriste. Acum cateva minute l-am si vazut pe terorist si am aflat povestea pe larg. Omul vroia sa arunce in aer o masina in centrul Timisoarei.

As vrea sa fac o paranteza si sa va marturisesc impresia pe care mi-a facut-o, in urma cu cativa ani, camera de obiecte delicte a Politiei Judiciare a IPJ Cluj, locul in care se pastreaza probelele infractiunilor grave, inclusiv ale celor de omor. Inventarul probelor, al armelor folosite in infractiuni de omor arata ca o gospodarie ravasita. Surubelnite, ciocane, topoare, sape, furci, tarnacoape, cutite de bucatarie cu maner imbracat in plastic inflorat, bate, pistoale artizanale, leviere, facaleturi, linguri de lemn, polonice, bete de pescuit, otrava de sobolani, soda caustica si asa mai departe.

Romanilor le lipseste rafinamentul crimei, premeditarea pedanta si executia elaborata. Romanii nu au, din fericire, acest microb. Au in schimb temperamentul necesar pentru a pune mana pe coasa, topor sau levier. In general, la romani, omuciderea nu e gest ci doar pornire criminala.

De „camera crimei” mi-a amintit operatiunea primului terorist roman arestat la Timisoara. Teoristul nostru, sarac si cu pantalonii rupti in cur, si-a luat jaful de masina refuzata in programul guvernamental rabla, a urcat in protbagaj doua butelii de gaz si a plecat glont spre Timisoara sa arunce in aer masina. Doar ca a fost retinut de SRI si toate fortele militare care au intervenit prompt. In sfarsit, camera obiectelor delicte, gospodaria crimei de care va vorbeam, va avea si doua butelii cu butan.

In timp ce pe ecranul televiziunilor se derulau imagini cu tanarul dezaxat intins pe jos si cu mainile legate la spate, in fundal, se auzeau in direct explicatiilor specialistilor locali in terorism care vorbeau despre gravitatea racolarii de catre teroristi a romanilor. In afara faptului ca de abia popularizarea acestei operatiunii ii va face pe alti tineri rataciti si lipsiti de directie in viata sa se arunce in lupta de partea terorismului, realitatea e mult mai simpla decat o vad expertii.

In primul rand nimeni nu a fost racolat ci tanarul Lesch s-a oferit, in al doilea rand teroristii nu dau telefoane descoperite toata ziua la televiziuni si mesaje pe internet asteptand sa le acorde cineva atentie si, nu in ultimul rand, nu i s-a dat vreun ordin ci i s-a luat.

Cu replici copiate litera cu litera din frazeologia relatarilor de presa despre terorism, adoptand dincolo de o religie straina pentru el din toate punctele de vedere si un „stil” neveridic, tanarul lugojean pare mai degraba victima naiva a unei crize de schizofrenie decat un terorist sadea. Dincolo de nunate si proportii operatiunea „teroristului” e similara cu a celor care ameninta ca se arunca de pe macara si „renunta” in ultima clipa. Un ratacit care cauta atentie. Si, la fel ca Dan Voiculescu, o primeste. In direct la tv.

P.S.: Marea lovitura aici o da SRI care reuseste teribila performanta, unica in razboiul antiterorist, de a aresta un „terorist” fara a intra in conflict cu ceilalti.

Dupa ce am petrecut 12 ani in Cluj sub administratia Funar am ajuns sa privesc cu suspiciune orice manifestare tricolora si, cu atat mai mult una atat de plenara ca ziua drapelului. Desi sunt departe de a nega importanta simbolistica a steagului national, energia cu care il flutura unii zi de zi fac inutil festivismul zilei de ieri (26 iuni, Ziua drapelului) deoarce, ceea ce nu stiu „patriotii” locali este ca supraexpunerea unui simbol national nu il face mai vizibil ci, dimpotriva,mai desuet.

Dar, daca analizam temeinic atasamentul fata de drapel vom vedea ca romanilor le-a placut dintodeauna sa fluture un steag fie ca au sau nu o motivatie coeerenta. Steagurile naziste de pe scoli, steagurile comuniste de peste tot, tricolorul de pretutindeni, drapelul fara stema al revolutiei. Dupa caderea comunismului si liberalizarea simbolurilor romanii s-au trezit in raiul steagurilor de tot felul iar cei care au stiut au profitat. E de inteles pornirea adolescentilor de a avea steagul instelat al SUA, ceea cea ce inteleg mai greu e pornire nesanatoasa e directorilor de scoli sau primarilor de provincie de a inzorzona intitutiile pe care le conduc, pe langa tricolor, cu steagul Uniunii Europene si al NATO.

Primariile ca primariile dar scolile ar trebui sa aiba mai multa scoala si sa stie ca:

1.Romania nu este, inca, membru al Uniunii Europene.

2.NATO este o alianta politico-militara si nu se folosesc simbolurile acesteia pe o scoala. Decat daca vrei sa o semnalizezi ca tinta.

Evaluind retrospectiv privatizarile ultimilor ani, nu se poate sa nu te izbeasca lipsa de eficienta a celor care au vindut, de cele mai multe ori pagubos, o buna parte din patrimoniul national. Povestea fabricilor vindute ieftin de stat si ulterior la fier vechi de privati la pret dublu fac parte deja din folclorul national al ultimilor 16 ani. Privatizarea Chimica Turda sau recenta reintoarcere a fabricii ARO, vinduta pentru 150.000 de dolari si intoarsa fata saraca la stat, nu e nici primul nici ultimul exemplu de acest fel. Incompetenta si dezinteres sau, dimpotriva, un teribil interes tradus in comisioane negre al celor care au vindut ieftin o parte a patrimoniului de stat? Cum altfel s-ar putea explica salvarea de falimentul de stat prin falimentul particular post-privatizare? Si, mai ales, in interesul cui? Paradoxal, antidotul acestui cancer care l-au reprezentat privatizarile, in mare masura frauduloase sau macar paguboase, a fost un alt rau: xenofobia. In ciuda obtuzitatii pe care o manifestau adeptii sloganului „noi nu ne vindem tara“, ei au fost cei care, sacrificind prezentul de atunci, au salvat intr-o mica masura viitorul pe care il traim astazi. Ei au salvat, fara sa stie, prin actiuni politice duse in extrem, vinzari care prin intermediul sistemului corupt al epocii s-ar fi transformat in jafuri in toata regula. Daca Gheorghe Funar are vreun merit, primar si organic, este ca, prin modul incapatinat in care a refuzat sa vinda strainilor de orice fel terenuri si bunuri aflate in proprietatea primariei, a pastrat si dus aceste bunuri la valoarea inzecita pe care o au acestea astazi. Handicapul pe care l-a avut Clujul timp de 12 ani se poate transforma acum intr-un avantaj. Singurul risc e sa profite altii acum de comisioane inzecite.

Exista in viata semne care nu spun nimic. Sunt indicatii vagi care prevestesc totul. Sau nimic. Care te pot duce aparent oriunde dar, de cele mai multe, ajung spre nicaieri. Sunt indicatii spre pretutindeni. Ati sesizat probabil chiar si in circulatia rutiera semnalizarile de genul „toate directiile” sau, poate chiar mai vag, „iesire”. Ca si in viata, ele duc chiar acolo.

Exista in viata publica (implicit si aproape exclusiv politica), raspantii la capatul carora regasesti atat de folositoarele semne spre „iesire” sau, mai exact, catre „toate directiile”. Nu conteaza cum ai ajuns acolo, conteaza doar cum poti sa iesi si in care din cele toate directiile o vei lua.

In interesectia in care ne aflam acum scrie la fel de eliptic ca intotdeauna: „iesire” si „toate directiile”. Iar directiile de iesire ar fi multe dar atat de greu de urmat. Din tunel. Din tranzitie. De la guvernare. Din Balcani. Din mediocritate.

E ca un basm fara morala acest perpetuu drum initiatic, dar niciodata final, din noi spre pretutindeni.

 

Ieri i-am cumparat sotiei un buchet de flori de la un mic chiosc aflat pe marginea Bulevardului Timisoara. Vanzatoarea,tanara, simpatica, poate chiar prorietara chioscului, imi da o mana de ajutor pentru a face o alegere buna. Cum poate si ea.

– Vreau si eu un buchet de flori, ii spun femeii.

– De care?

– Frumoase.

– Toate sunt frumoase. Frumoase si mai cum?, imi cere ea pe un ton pe care il stiti.

– Pai, de exemplu, alea mov, au un parfum aparte?

– Foarte aparte, adica deloc, imi spune ea ironic, probabil grabita sa inchida dupa zorul cu care strangea ghivecele din fata gheretei.

– Atunci alea portocalii din spate (nu stiu cum se numesc), ce parfum au?

– Gherbere, nu au nici un miros, imi spune femeia plictisita.

– Io vreau ceva care sa miroase a ceva dar nu vroiam trandafiri ca sunt prea banali.

– Nici ei n-au miros, imi reteaza ea argumentatia de cumparator carcotas.

- Cum sa n-aiba miros trandafiri?! aproape tip eu revoltat ca imi insulta toate cunostintele de botanica.

– Asa bine, n-au!

- Si atunci care miros a flori?

– Crini imperiali!

– Pai, de ce tocmai ei?

– Sunt tratati domnule, de aia au si pretul asta, imi spune femeia deja plictisita de prezenta mea.

- Pai, atunci, daca florile nu au miros de ce nu as cumpara unele de plastic sau de hartie care sunt mai ieftine si dureaza o vesnicie?

-Pen’ca astea sunt naturale!