Începând de la ultimele alegeri locale o nouă modă face ravagii prin politica românească: jocul cu candidaţii la primărie. PSD a propus încă din 2004 un candidat fals, lipsit de şanse, atât la primăria Bucureştiului cât şi la Cluj. Ulterior a aruncat în luptă piesele grele, Ioan Rus la Cluj, respectiv Mircea Geoană la Bucureşti, candidaţi care au fost învinşi de Emil Boc şi Traian Băsescu.
În acest an primul nume strigat pentru alegeri a fost Marian Vanghelie, preşedintele PSD Bucureşti. Au urmat zile de incertitudini şi dezbateri interne – cu momente de derută legate de posibila candidatură a lui Miron Mitrea – până cînd s-a anunţat numele lui Cristian Diaconescu pentru Primăria Generală, chiar la propunerea lui Vanghelie. Dar lucrurile sunt departe de a se fi potolit. Sorin Oprescu, un etern candidat la Primăria Generală, s-a declarat nemulţumit că nu a fost luată în dicuţie posibilitatea de a fi el reprezentantul partidului pentru această bătălie electorală şi a anunţat că va candida independent, chiar dacă pentru asta va trebui să demisioneze din partid.
E doar o bătălie internă pentru supremaţie sau e un nou joc cu candidaţii dus într-o etapă superioară? Pare a fi o luptă surdă între actuala conducere a partidului şi cele mai vechi. Geoană îl susţine pe Vanghelie şi ulterior pe Diaconescu, Năstase pe Mitrea şi Ion Iliescu pe Oprescu. Dar într-o politică cu mii de combinaţii şi posibilităţi nu se poate exclude încă posibilitatea unei premeditări. Un Oprescu fără PSD e mai puternic decât unul cu PSD în faţa electoratului din Bucureşti, iar un Oprescu în conflict cu PSD e şi mai puternic.
Personal, cred că un asemenea scenariu ar creşte mult şansele lui Sorin Oprescu de a intra în turul doi şi poate chiar de a câştiga lupta electorală după care s-ar putea reîntoarce victorios în partid. Există chiar precedentul Vanghelie care a candidat şi câştigat ca independent primăria sectorului 5 după care s-a reîntors în PSD. Este scenariul Oprescu un semn al slăbiciunilor interne din PSD sau al unui joc pervers şi curajos? Vom vedea.
Îl găseşti la metrou la Victoriei. Ieşirea dinspre Aviatorilor. Înalt, slab, neras, cu o căciulă îndesată pe cap, sub care se pierd ramele ochelarilor. Adesea priveşte în gol. Aşteaptă ceva. Nu cere nimic. Dar cel mai adesea citeşte. Sub pământ, la nivelul încălţărilor unei lumi tranzitorii, veşnic grăbite din ambele sensuri, omul pare impasibil la altceva în afara vieţii citite. Nu o face doar ca să-şi umple timpul liber, mult prea liber. Are vocaţie de cititor. Poţi citi asta în lentilele sale aburite, pe suprafaţa cărora rândurile de litere se preling ca pe un prompter. Nu are nimic. Doar această pasiune pentru citit. Dar oare ar vinde-o dacă asta l-ar salva?!
În micimea lui, în neînsemnătatea în care înoată zi de zi, am totuşi îndoieli că şi-ar vinde vocaţia. Mă îndoiesc că e ca noi. Ca mine. Că şi-ar vinde puţinul talent, pentru a cumpăra o iluzie. Mulţimile de arhitecţi care mutilează, la cererea clienţilor, oraşul. Scriitori care dau un roman fără cumpărători pe o frază bine plătită de o agenţie de publicitate. Compozitorii care îşi parodiază talentul pentru a compune melodii care vând biscuiţi. În lumea în care totul se vinde şi se cumpără, o vocaţie costă cât o iluzie la care, uneori, primeşti rest, în lipsă de altceva, ca pe o bomboană amară, o dezamăgire.
Din păcate, cititorul de la metrou nu va găsi această realitate în ziarul de azi.
Actuala campanie electorală pentru primăria generală a Capitalei propune nu doar candidaţi noi ci, implicit, şi experienţe noi. Atât PD-L cât şi PSD oferă în acest an personaje interesante care însă depăşesc imaginea pe care partidele o au în ochii electoratului. Astfel, dacă Vasile Blaga poate fi cu uşurinţă votat şi de către electoratul tradiţional al PSD, la fel de sigur sunt că şi Cristian Diaconescu va fi votat de electoratul cu preferinţe de centru dreapta. Un schimb de electorat va putea fi operat la aceste alegeri locale. În funcţie de paritate, din acest schimb va câştiga cel care va lua mai mult electorat de la celălalt, fără să cedeze prea mult din al său. Dacă am lua comision poate am câştiga şi noi electori ceva. Altfel vom rămâne o eternă monedă de schimb.
Am aflat ieri, de la o cunoştinţă, despre ocupanţii reşedinţei de procotol de la Scroviştea. Despre faptul că Iliescu o folosea în mod permanent, Băsescu deloc şi că aparţinea odinioară Casei Regale. Ironia istoriei a făcut ca Iliescu să stea mai mult decât regele Mihai în reşedinţa de la Scroviştea. Dar Regele Mihai este urmărit cu insistenţă de astfel de paradoxuri ale destinului. Există o nepotrivire temporală în întrega sa existenţă. Într-o Europă cu prinţii bătrâni şi monarhii aflate în reformare, Mihai e un rege deplin dar care n-a domnit aproape niciodată. De fiecare dată când istoria şi inamicii săi i-au permis îi permite propria viaţă. Ironia a făcut ca, de fiecare dată când ar fi fost probabil să conducă România să îi fie aproape imposibil să o facă. Regele Mihai a fost prea tânăr atunci şi e prea bătrân acum.
Too old to rock-and-roll, too young to die.
„Mai rapid, mai puternic, mai în formă: idealul olimpic rămâne nealterat. Dar dacă acest ideal poate fi cumpărat dintr-oclinică est-europeană sub forma unui medicament care nu lasă urme?“, îşi începe retoric articolul Daily Mail, citat de Evenimentul Zilei în articolul „Falsificatorii de muşchi”. Autorul articolului citat, Warren Pole, a experimentat la Bucureşti cea mai modernă tehnică de dopaj în sport: injecţii cu hormoni de creştere.
Sigur, subiectul articolului e altul, posibilitatea de a te dopa în România fără a suporta consecinţele. Însă revelaţia mea e alta. Nu doar că mâncăm umflat – puii noştri pleznesc de fosfaţi – dar suntem chiar noi o societate dopată, crescută forţat şi artificial. Totul la noi e supradimensionat, artificial, fără ca cineva să sesizeze lipsa de sportivitate în competiţie.
Politicieni fără vlagă, fără discurs şi orizont. Sportivi care trăiesc pe spezele patronilor dispuşi să plătescă echipele adverse şi arbitri ca să câştige propria echipă. Şi vedete, multe vedete, pe care le vedeţi dimineaţa pe la emisiunile TV, dansând energic şi playbackând pe muzica albumului cumpărat de tata, pentru fata lui şi prietenele ei.
Se falsifică muşchi în România? Cât vrea muşchii noştri!
