Adrian Nastase este convins ca a fost atacat de MISA cu energie negativa. Europarlamentarul PSD Corina Cretu ii tine isonul si spune ca Nastase este victima magiei negre.
Dupa pierderea turului doi al alegerilor prezidentiale din 2004, Adrian Nastase a declarat, in mai multe interviuri, ca voturile membrilor organizatiei MISA pentru Basescu l-au tras in jos. Acum revine intr-o postare de pe blogul lui, in care ia de buna o informatie publicata marti intr-un cotidian central, potrivit careia yoghinii lui Bivolaru ar fi organizat mai multe sedinte de magie neagra cu tema Disparitia din viata politica lui A.N. (Adrian Nastase – n.r.). In materialul la care face referire fostul prim-ministru sint prezentate cu amanunte citeva adunari anti-Nastase cu iz de magie neagra realizate in 2004 de catre adeptii lui guru Bivolaru. Mai multe despre acest subiect fascinant gasiti in Cotidianul.

Imobiliarele sunt o afacere la modă. Aşa cum au fost, la timpul lor, dozatoarele de suc, închiderea de balcoane, instalarea de interfoane şi tâmplăria PVC cu geam termopan. E destul „să-i meargă” unuia că toată lumea se gândeşte că ar fi timpul să investească în ceva sigur. Şi atunci întreaga industrie devine nesigură. Ultimul trend în investiţii e cel imobiliar şi, evident, toată lumea se gândeşte să investească în respectiva piaţă.

Au românii nevoie de case? Au. Au de unde să le ia? N-au. Atunci există cerere şi musai să apară şi oferta. Dar ca să existe cu adevărat o piaţă mai e nevoie de ceva important: capitalul. Al celor care construiesc şi al celor care cumpără ce s-a construit. Aici stau românii prost – şi mă refer la cei mulţi care au nevoie de o casă – şi de aici va începe fisura. Nu cred că va mai dura mult, poate undeva între şase luni şi doi ani, până când piaţa imobiliară din România se va prăbuşi. Şi va ceda în momentul în care sutele şi miile de construcţii care se realizează acum nu îşi vor găsi cumpărătorii capabili să le plătească.

Vor găsi cumpărători investitorii care se înghesuie să termine cam în aceeaşi perioadă – anul acesta sau cel viitor – ansamblurile rezidenţiale pe care le constuiesc? Se va naşte peste noapte o nouă generaţie de români cu venituri suficiente să achite un apartament la preţuri cuprinse între 1400 şi 2000 de euro (fără TVA) pe metru pătrat de apartament construit, adică să aibă un venit familial de vreo 3000 de euro lunar-net, negrevat de alte datorii? Sunt sceptic. Românii au cu adevărat nevoie de locuinţe, dar de unele pe care să şi le poată permite.

Cu cât sunt mai optimişti analiştii, cu cât dau mai multe asigurări investitorii şi apar „întâmplător” prin presă, cu atât mai neîncrezător devin. Fiindcă astfel de prezenţe indică tocmai tensiunea celor care s-au împrmutat de la bănci pentru a construi ansambluri rezidenţiale şi teama că nu vor reuşi să atragă puţinii clienţii care îşi permit să cumpere apartamentele.

Când ceva are prea multă publicitate cu siguranţă caută cu disperare credibilitate şi cumpărători. Vă mai amintiţi cât de des ni se spunea să dormim linştiţi că FNI-ul veghează pentru noi? Ştim cu toţii ce a urmat.
Să dea Dumnezeu să mă înşel, fiindcă o prăbuşire a pieţei imobiliare atrage după sine bănci şi pieţe de capital şi şubrezeşte întreaga economie. Să dea Dumnezeu să fi avut dreptate doamna profesoară Homescu când m-a lăsat corijent pe vară la matematică în clasa a şaptea.

Civilizaţia e o chestiune de administraţie a mizeriei. A salubrităţii, a transportului, a reţelelor de apă şi canalizare. În principiu, a celor mai murdare lucruri din viaţa noastră. Cine poate să gestioneze cele mai ignobile domenii şi să le transforme în virtuţi e cu siguranţă un câştigător al procesului de civilizare. Mai ales dacă reuşeste să le facă contra-cronometru, nu în viteză, ci sincronizat în timp.

La unguri totul vine la timp. Deşi primele semne ale vestului se văd încă de la Cluj, unde ordinea mijloacelor de transport în comun e anunţată prin intermediul unui soft de comunicaţie, de abia de la Budapesta autobuzele vin conform orarului preastabilit. La fel vine salubritatea, apa şi canalizarea. Nimic nu întârzie, nimic nu o ia înainte.

Până şi ciocnirea dintre manifestanţi şi forţele de ordine, aproape tradiţională de 15 martie (Ziua Ungariei), a decurs după programul prestabilit. Fără întârzieri şi trageri de timp. La fel s-a şi terminat, iar oamenii s-au întors liniştiţi la casele lor cu autobuzele care vin întotdeauna la timp. În unul din ele îmi rumegam şi eu invidia când o coloană oficială, cu steagurile Ungariei, cu maşini de poliţie în faţă şi în spate, a oprit pentru a face loc autobuzului. Ăsta e secretul pentru care autobuzele lor ajung la timp.

Partidele politice nu le-au oferit ungurilor nimic de pomană de ziua naţională. Însă le arată alegătorilor zi de zi respect.

Ce-au românii cu ungurii? Din păcate prea puţine în comun. Fiindcă noi avem o problemă de salubritate. Nu putem opri jegul care ne înconjoară. De fiecare dată ne-o ia înainte. Fiindcă e în coloană şi are girofar.

Leonard Cohen va sustine un concert la Bucuresti, in 14 iulie, intr-o locatie nespecificata inca.Show-ul de la Bucureşti face parte din turneul mondial „Leonard Cohen World Tour 2008-2009“, primul pe care artistul îl susţine după o pauză de 15 ani.

Varsta cantaretului propriilor versuri, 73 de ani, imi aminteste ca anul acesta vor concerta in Bucuresti si cei de la Alphaville, sub vechea deviza „Forever young”. Forever, forever dar pana cand?!

Asist de câteva zile la un fenomen din care fac parte: interesul tot mai crescut al unei părţi a românilor pentru politica externă. Nu e vorba nepărat de politica globală, ci de politicile naţionale ale altor state. Dar cât e globală şi cât e naţională politica unui stat când vorbim de Franţa, Rusia, Statele Unite şi Spania?

Discuţiile de pe messenger sunt „parazitate” de polemici pe marginea campaniilor electorale, avatarurile se transformă în îndemnuri la luptă (Go Obama!”), iar prietenul Underhill mi-o ia înainte cu remarca privind opţiunea alegătorilor pentru partide de stânga (vezi victoria lui Zapatero, semi-eşecul lui Szarkozy şi avansul lui Obama). Iar când toată această pasiune pentru politica altora vine pe fondul unui dezinteres general pentru politica noastră e clar că există acolo, departe, ceva ce noi nu avem.

Diferenţa dintre partidele şi oamenii noştri politici şi partidele şi oamenii lor. Reapariţia liderilor cu charm şi discurs politic versus aceleaşi feţe pungite de plictiseală, cu voci răguşite de atâta minciună sau moarte pe propria limbă de lemn. Până şi cel mai tânăr canadidat de la noi, Cozmin Guşă, s-a născut obosit şi răsuflat după ce a trecut deja în mare viteză prin aproape toate partidele şi s-a maculat slugărindu-l pe Voiculescu, lustruindu-l pe Năstase sau lingându-l, la timpul „cu-venit”, pe Băsescu.

E diferenţa dintre Liga Campionilor şi o competiţie locală inferioară. E inutil să facem comparaţie între un meci Real Madrid – Manchester United şi unul dintre Prefabricate Modelu – Concordia Chiajna. Mai ales că şi mizele puterii sunt diferite. E diferenţa dintre o şpagă în caltaboşi şi un război (cel din Afganistan) calculat la 3000 de miliarde de dolari.

Două primăveri, în egală măsură, deşi diferit, frumoase. Primăvara lui Tudor Gheorghe şi cea a lui Botticelli.