Ca unuia care a inselat la vremea lui, imi displace sa incerce altii sa ma insele. Am primit de la o prietena care imi scrie rar o „poanta” care mi-a atras atentia tocmai prin faptul ca nu este deloc buna: „Care este culmea zgarceniei? Sa ai cartela COSMOTE si sa dai beep”.

Recunosc ca m-am folosit ca experiment si practica de tehnici de manipulare. Admit ca a fost imoral in egala masura in care a fost placut. Insa, tocmai fiindca am trecut prin toate astea imi vine greu sa trec cu vederea incercarea grosiera a mesajului de mai sus.

In primul rand ca mesajul se doreste a fi un mesaj haios demn de a fi dat mai departe prin consacrata metoda „forward-mailing” ceea ce aici, prin incercarea vadit artificiala, nu e cazul.

In al doilea rand fiindca mesajul transmis vrea nu sa coincida ci sa fie identic cu platforma de dummping a companiei COSMOTE ceea ce reprezinta o sablonare neregasita la scara unu la unu in umor.

In al treilea rand, si cel mai grav, fiindca e grosolan realizat: in lumea „reala” a virtualitatii prietenii isi comunica atat de degajat incat trec cu vederea reguli esentiale ale gramaticii si, de foarte multe ori, scriu substantivele proprii, inclusiv numele prietenilor cu litera mica. De aici aici acest inexplicabil COSMOTE (scris cu capslock-ul pus). Ca mesajul sa fie si mai credibil trebuia sa mai apara in coada ” In dobitouch with life”

Probabil cei care au gandit si executat conceptul „Incepe Revolutia” au scapat din vedere o caracteristica esentiala a acestor evenimente sociale: pentru ca o revolutie sa reuseasca ea trebuie sa constituie un factor supriza. Revolutiile nu se anunta si revolutionarii nu se se bat anticipat cu pumnul in piept.

Asa ca, mai subtil baieti, mai subtil.

Exista, cu certitudine, oamenii dotatii cu ambitia si taria necesara de a realiza tot ceea ce isi propun. Nu sunt multi. Suficienti doar cat sa reprezinte vesnice exemple (ai vazut ca ea poate?!) si o eterna sursa de frustrare (tu de ce nu poti!?).
Asa era colega mea de clasa Nicoleta. Incapatanata, ambitioasa si vesnic hotarata sa realizeze ceea ce si-a propus. Ea era exemplu. Ei ii reusea ce era mai bun.
 

Pana prin ‘90 toti copiii visau la titlul, glorios, de vanzator. Cu fata strivita de vitrina in spatele careia mainile grasute de demiurg ale vanzatoarei rascoleau bomboanele in borcanele alea turtite si alungite, toti colegii mei au visat mai mult sau mai putin sa devina vanzatori. Intr-o perioada in care vanzatorul devenise gestionar nu doar de produse ci si de destine, cand insasi numele meseriei devenise o chestiune de prestanta sociala in fata cohortelor de profesori sau alte categorii de intelectuali flamanzi care pentru putina marfa “data pe sub mana” isi coborau standardele profesionale pentru a trece clasa si progeniturile sefilor de aprozar, toti copiii visau sa devina puternici. Mai puternici decat profesorii lor. Mai buni decat parinti.
 

Nicoleta a reusit. Cu o usoara intarziere. Am terminat clasa a opta in 1990 si a intrat la Liceul Economic din Cluj in vara aceluiasi an. Insa transformarile sociale au aruncat ravnita meserie in derizoriu in aceea perioada in care toata lumea cumpara si vindea.
 

Dar Nicoleta era extrem de ambitioasa si, dupa terminarea liceului, s-a orientat spre Facultatea de Medicina aflata, aproape logic, la doi pasi de Liceul Economic din Cluj. Urma sa devina medic, munca de inalta prestanta si raspundere, un alt demiurg imbracat, asemeni vanzatorului de odinioara, in halatul alb.
 

Pe cand a terminat medicina, undeva in jurul anului 2000, scarbita de Romania s-a gandit sa emigreze in SUA. Si a facut-o. Nu inainte de a face cateva cursuri de “subcalificare” deoarece americanii nu recunoasteau diplomele noastre si aveau nevoie de asistente medicale. Nicoleta a urmat cursuri intensive de asistenta medicala. Si a plecat.
 

N-am auzit nimic de ea mai bine de sase ani. Mi-a scris de curand sa-mi dea vestea pe care o asteptam de peste cinsprezece ani: reusise. S-a casatorit cu un emigrant bosniac si  lucreaza la un magazin alimentar din fata Spitalului Municipal din Chicago.
 

Unii oamenii reusesc. Orice ar fi.

                                         

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Cand te pui la stalp se pisa toti pe tine. Mai ales dusmanii. (Foto: Aurelian Dumitrescu)